The Game ||Harry Styles||

Iartă-mă

*Din perspectiva lui Harry*
Cum intru în salon simt cum tot cerul îmi cade în cap la vederea Andreei.
Stă acolo,pe patul ăla de spital,palidă şi cu buzele ei deobicei roşii ca două bucăţi de capşună,acum sunt albe şi uscate.
Mă aşez pe scaunul de lângă pat şi îi prind mâna mică şi rece în a mea.
Toate astea sunt numai din vina mea.Dacă nu aş fi spus toate acele tîmpenii şi aş fi lăsat-o să-mi explice nu o mai răneam,iar apoi nu mai era nevoie să ieşim ca să-mi pot cere scuze şi din start nu mai eram prinşi afară în timpul ambuscadei.
Nu ştiu ce e cu mine,dar simt cum mi se umplu ochii de lacrimi când mă uit la chipul tras al Andreei.Şi toate astea din cauza mea.
Îmi şterg rapid lacrimile când aud uşa deschizându-se.Mă întorc şi o văd pe Amy intrând în salon cu chipul acoperit de îngrijorare.
-Oh Doamne,Andreea!suspină când îşi vede prietena.Eu îi arunc o privire pierdută şi mă intorc înapoi spre Andreea.
-Ce s-a întâmplat?mă întreabă de data asta stupefiată.
-Eram afară şi vorbeam când duşmanii ne-au atacat.Noi am fost prinşi între ei şi nu am avut de ales decât să luptăm,iar Andreea a fost împuşcată şi a pierdut mult sânge!răspund sec şi privind în gol spre chipul Andreei.
Oftează şi se aşează şi ea cealaltă parte a patului privind-o.
-Nu a putut să stea departe,aşa-i?mă întreabă cu un zâmbet amar.Clatin din cap şi îmi îndrept privirea spre Amy.
-A făcut-o vreodată?E cea mai încăpăţânată fată pe care am cunoscut-o şi nu ştiu ce e cu mine,dar îmi place.Îmi place cum nu ascultă de nimeni şi face ca ea,îmi place cum tot timpul are câte o replică acidă la tot ce am de zis,iar ăsta nu sunt eu,Amy.Eu nu pot să o îndrăgesc pe Andreea,nu trebuie să o plac,dar totuşi uite-mă aici.Într-un spital,lângă ea şi simţindu-mă mai mult decât vinovat şi plângând ca un idiot!sfârşesc acum plângând de-abinelea.
Se uită la mine cu o privire înduioşată pentru câteva secunde,ca mai apoi să se ridice şi să vină îmbrăţişându-mă.
Nu mă opun şi o las să mă îmbrăţişeze în timp ce mă liniştesc.

*Din perspectiva lui Amy*
L-am lăsat să se descarce în umărul meu,mângâindu-i din când în când buclele mătăsoase.
Însă un lucru nu-mi dă pace.Dacă o place atât dr mult,de ce a făcut-o paraşută sau ce căuta Andreea cu el afară ca să "vorbească"
Trebuie să-l întreb pe Harry despre toate astea,dar nu acum.O să-l întreb când se mai linişteşte.
Uşor,uşor suspinele încetează şi odată cu ele şi lacrimile,aşa că se îndepărtează de mine ştergându-şi ultimele lacrimi.
-Scuze!şopteşte cu privirea în pământ.
-Hey,nu e nicio problemă.Când mai ai nevoie de cineva,ştii unde mă găseşti!zâmbesc.
-Da,zâmbeşte şi el,mulţumesc!
Îi zâmbesc şi mă aşez la loc pe scaunul meu prinzîndu-i mâna între ale mele.
-O să-şi revină,ştiu asta!mă încurajează Harry,iar eu zâmbesc amar.
-Ştiu,dar mi-e atât de greu s-o văd aşa!oftez cu lacrimi în ochi
-Te cred,şi mie îmi e la fel de greu,dar nu trebuie să ne pierdem speranţa şi încrederea în ea.Nu scăpăm aşa uşor de ea,stai liniştită!pufnesc amuzată şi mă uit ciudat la el.
-Ce?mă întreabă când mă observă.
-Cine eşti şi ce ai făcut cu Harry fiorosul de o bagă pe Andreea în sperieţi de la început?râde scurt şi îşi întoarce privirea spre Andreea ridicând din umeri.
-Habar n-am,probabil mi-a venit mintea la cap.Apropo,cum mai e cu Niall?rânjeşte.Mă uit şocată la el ca mai apoi să-mi simt obrajii fierbinţi.
-Ce ştii?ce i-o fii zis mâncăciosul ăla blond?
-Mai nimic,doar că ieri a venit foarte entuziasmat şi când l-am întrebat ce are mi-a zis aproape sărind de bucurie că te-a invitat în oraş şi ai acceptat.Să ştii că te place mult.
Nu mă pot abţine din a zâmbi şi roşi în acelaşi timp la auzul ultimei propoziţii.
În salon s-a lăsat linişte,dar nu una incomodă.Mai degrabă una în care fiecare ne punem ordine gânduri şi ne rugăm ca Andreea să se trezească cât de curând.
Mi-am simţit stomacul gol aşa că m-am ridicat atrăgându-i atenţia lui Harry.
-Unde te duci?
-Mă duc să iau ceva de mâncare,vrei ceva?
-Doar o cafea,te rog!
-Ok!ies uşor din salon şi observ tonomatul de cafea în capătul holului.Langa el mai este situat şi un tonomat cu mâncare,aşa că nu mai sunt nevoită să ies din spital.
   Cât timp se prepară cafelele bag banii în celălalt tonomat şi-mi iau un corn cu ciocolata şi un baton cu cereale.
   Intru înapoi în salon ca să-l găsesc pe Harry în acelaşi loc.Îmi aşez mâna pe umărul lui şi îi întind cafeaua.
   -Merci!şopteşte.
   -N-ai pentru ce!zâmbesc.
   -Ştiai că Andreea nu a mai mâncat ceva  de două zile?
   -Ce?mă uit şocată la el.Nu-mi vine să cred,ce naiba e în capul Andreei?Cum naiba să nu mănânce?Trebuie să am o discuţie luuungă cu Andreea despre toate.Despre Harry,despre faptul că nu mănâncă şi nu are grijă de ea.
   Sunt întreruptă din gândurile când tonul de apel de la telefonul Andreei răsună în salon.Îl văd pe Harry cum îl scoate din buzunar şi se uita nehotărât la ecran.
   -Cine e?îl întreb.
   -Mama ei!spune încet,iar eu mă bochez.Cum naiba să-i spunem că Andreea e în spital,împuşcată în umăr,când ea nici nu ştie cu ce se ocupă.
   Până să mai zic ceva,telefonul se opreşte din sunat.Ne uitam unul la altul ca doi proşti neştiind ce să facem.Telefonul îi mai vibrează o data în mâna,de data asta un mesaj.
  
*Din perspectiva lui Harry*
   Telefonul Andreei îmi mai vibrează în mâna,de data asta primind un mesaj.Îl deschid şi rămân prost când văd ce scrie înăuntru.
   Andreea,ştiu că eşti supărata,dezamăgită şi în multe alte feluri.Dar te rog,lasă-mă să-fi explic.
   Nu încerc să îl înlocuiesc pe tatăl tău cu Joey,doar că încerc să trec peste.Nu o să-l uit niciodată pe tatăl tau.A fost un om minunat şi l-am iubit enorm,dar s-a dus şi sunt sigură că şi-ar dori să trecem peste.Atât eu cât şi tu.
   Ştiu că nu am acţionat corect că ţi-am ascuns şi am fost atât de distantă şi dezinteresată de persoana ta,dar te iubesc şi aş face orice ca tu să fii fericită.
   Dacă tu vrei,mă voi despărţi de Joey.Dar te rog,vino acasă şi să putem discuta.
   Şi dacă l-ai cunoaşte,te asigur că Joey McBarrey este un om minunat.