Sânge de lider - O poveste sângeroasă

Supunere și oarbă încredere

     Poate că n-ar fi vrut să accepte. Poate că nici nu ar fi trebuit să o facă, însă era obligată să execute.  Să se supună.

Supunere...

     Un cuvânt atât de încărcat de mister a cărui încărcătură pompa adânc în umbrele întunecate ale sufletului, sugrumându-te asemeni unui lanț greu, legănându-ți inima în colo și încoace, înșurubându-ți toate speranțele de un stâlp neclintit, împiedicându-te să evadezi din mrejele unei existențe închise.

     Înăuntrul ochilor ei puteai citi povestea neștiută a regretului și-a urii. Povestea unei priviri acum supuse, înțeleasă greșit ca slăbiciune de naiv. Dar inima, legănată fără sens avea să-și mărșăluiască speranța, forța și curajul luptând fără încetare în tăcere. Uneori se trezea suspinând într-un ecou avariat de încătușare, într-o oază fără de lumină unde picura devastator a infern.

     Furia și neputința valsau în portativul urii ce ardea în tăcere, cicatricile mâncând grăitor secunde și secunde de umilă existență.

      Aceea nu era o supunere din alegere, ci una impusă de condiția în care ajunsese să trăiască, sufletul urlând în secret, căutând răspunsuri în haosul expus al existenței.

     Rănile deschise și amintirile ce o bântuiau noaptea, toate o  doareau, dar toate trebuiau să fie suportate de această povară ca un jug în perpetuă repetiție.

     În ciuda a tot, supunerea părea a fi singura opțiune, o închisoare de care nu te puteai scăpa. Spera că poate într-o zi, focul urii și al regretului vor înălța flacăra interioară a răzbunării, aducându-i libertatea de care se prinse până în carne cu unghiile. Cert,  era zâmbetul sinistru cu care proprii demoni o alimentau.

      În fond, nimeni nu-i dădu crezare. Nimeni nu-i dădu validare, dar toți păreau a o face într-un fel în care chiar te așteptai la o minune. Schimbase gradual macazul. Schimbase treptat strategia. La suprafață se preschimbă ca fiind aceeași, însă avea să se adâncească în completările aduse sinelui pentru propriul stil de viață.

     Răzvrătirea și negarea nu avuseseră avantaj, așa cum nu îi reuși nici încrederea în propriile farmece. Rămânea doar supunerea impusă de la început, un ordin ce nu își merita luxul cuvintelor. Cochetase îndelung la gândul eliberării, reușind să își îndeletnicească o altă rută alternativă de precedenta, o cale pentru care s-ar fi sinucis dacă îndrăznea eșecul.

     Inima Morganei bătea la unison cu acea zi de primăvară. Nu știa concret cum e afară, însă își putea imagina pomii înfloriți și mirosul anotimpului în renaștere. Încetul cu încetul, văzând că nu are șansă de scăpare, începuse să se obișnuiască și să se împace cu viața din acel mediu izolat și suspicios, îngropat sub fundul apelor, menținând adesea starea de alertă. Era un loc ciudat care se tupilase în fundul tăcerilor pline de umbre, lăsând mister în gurile triste ale camerelor.

     Până și pe oameni continua să-i vadă ca fiind ciudați, dar atât de deosebiți prin firea lor, încât nu putea să nu se uite la ei cu o ușoară simpatie.

     La începutul și sfârșitul fiecărui schimb de echipe pentru deplasarea pe teren, coridoarele se trezeau pe neașteptate din somnolența lor și începeau să răsune sub cadența bocancilor, întocmai ca la ecourile trezite de trecerea unei armate. Hainele, încălțămintea, mâinile și chiar și fețele celor care se întorceau, erau stropite cu un strat al picăturilor roșiatice. Cei care lucrau pe atac aveau bocanci înnodați până peste gleznă și pantalonii tamponați cu vată pe interior. Geniștii aveau o mică borsetă la spate și se deosebeau de restul operatorilor. Între ei vorbeau foarte puțin și partea cea mai mare a conversațiilor lor se desfășura doar pe baza misiunii avute. Nu-și purtau atunci zâmbetul cu care o obișnuiseră pe roșcată. Îl lăsaseră acasă, la păstrare.