Viciul meu ( needitata )

XX

• Amira

  Lacrimile imi curg alene pe obraji in timp ce imi înfiripez fiecare părticică a camerei mele in minte. Nu stiu când ma voi întoarce, tot ce stiu e prezentul. Scot un ghiozdan din dulap si încep sa împachetez niște memorii care sa-mi tina de urat in nopțile negre.
  Plang in timp ce amintirile imi curg prin fața ochilor ca un film pe o caseta veche prafuita. Îndes rama cu fotografia familiei in ghiozdan, alaturi de ursulețul meu de pluș. Cand eram mica, simteam ca pot trece peste orice noapte infricosatoare cand il strangeam la piept. Imi era frica de furtuni, iar ploaia mă neliniștea, dar avand acest plus mic si maro simteam ca pot urca muntii.
  Indes in ghiozdan gadget urile ( casti , incarcator, laptop ul ) si un caiet pe care l-as putea numi jurnal, dar mai degraba e o evadara. Obisnuiam sa scriu pe hartie cand eram coplesita de sentimente. Lasam toata furia, tristetea sau chiar si fericirea sa curga pe hartie prin cuvinte. Cuvintele carora nu le puteam da voce in realitate.
  Un bocanit rasuna, scotandu-ma din starea melancolina a amintirilor. Ma ridic incet, stiind ca nu ar trebui sa ma misc rapid , inca nu mi s-a vindecat rana, si stiu ca mai e un drum lung pana in acel punct. Dar nu pot sa stau si sa ma plang.
Deschid usa si dau de un barbat rigid , cu un ghiozdan in spate si un par ravasit.

- Esti gata, prințesă ? zice măsurându-mă cu privirea

- Da, murmur intorcandu-ma.

- Te simti bine ? intreaba clipind de cateva ori

- Uh, da, tu ? intreb nedumerita

- Ciudat modul in care functioneaza viata , nu?

- Da.. mai ales cand nu poti fi stapan pe propria viata, murmur.

- Nimeni nu e stapan pe propria viata, nici macar eu, murmura ultimele cuvinte. Oricat incerc sa mentin controlul, mereu o sa fie noi teste, noi provocari prin care trebuie sa dovedesti ca esti ce trebuie sa fi.

- Tu te simti asa ? spun surprinsa

- Hai să mergem, am stat mai mult decat era necesar, zice pe un ton nelinistit, luandu-mi bagajul cu mana libera ,iar atunci fața imi pica.

- Mâna ta , zic indreptandu-ma rapid spre el. Ce s-a intamplat? oroarea fiind vizibila in ochii mei

- O nimica toata, stai sa-l vezi pe celalalt, zice ranjind in coltul gurii , tragandu-si mana si plecand cu geamantanul si ghiozdanul meu.

Ma uit speriata la el cum ia coltul, insa e prea tarziu pentru alte intrebari. Mi-a ranit cumva familia? Arunc o ultima privire rapida spre camera, trag aer in piept apoi ies si inchid usa in urma mea. Plec dupa el, coborand scarile incet din cauza cusaturilor care ma tin la abdomen, iar la parter dau de un intreg hol plin de barbati la costum negru.

- Ce se intampla aici? intreb, iar instant o arma se ridica spre mine ... cred , sau spre Maverick... nu stiu.

Inima mi-o ia la goana, iar aerul parca nu imi mai ajunge in plamani. Ma incrunt la scena din fața mea. Imi simt fața arzand, iar genunchii si mainile tremurand. Privirea mi se incetoseaza si incep sa plang si sa respir precipitat. Ochii imi sunt atintiti spre pistolul indreptat spre mine. Sunt complet debusolata cand aud o bufnitura nu foarte puternica, realitatea imi joaca feste, un trup solid se poziționează in fața mea, in fața pistolului...

- Are un atac de panica, țipă Maverick. Spune-le sa lase armele, tipa din nou spre cineva, dar nu stiu cine.

Ma agat de bara scarii si ma las incet in jos incat sa stau cu fundul pe scara. Fixez coatele pe genunchi si mainile pe ochi si ma abtin sa nu plang, dar in zadar. Lacrimile imi curg siroaie, iar incet incet incep sa am parte de aer cu portia.

- Padre , lasa-i sa plece, aud vocea fratelui meu apropiindu-se.

- Eu decid , se rasteste tata. Nimeni nu mă jigneste in casa mea si scapă nepedepsit, spune in timp ce vocea se apropie din ce in ce mai tare.