I'm immortal (#ID 2)

12. Demonul demascat

Maya

Dan stătea în sufragerie pe canapea şi privea încruntat în gol. Continuam să mă gândesc ce aveam să-i spun, însă nu-mi venea în gând nicio replică care să fie destul de potrivită... Practic, nu îl cunoşteam pe Dan, având în vedere că majoritatea interacţiunilor noastre au fost pe când eu eram fantomă şi o căutam verişoara lui. 

Într-un final, n-a mai fost nevoie. Dan îşi înălţă privirea spre mine şi vorbi calm:

-N-am crezut că o să ne mai întâlnim vreodată. Dar iată că se întâmplă.

M-am încruntat la rândul meu, pe măsură ce luam o gură din cafeaua dispusă alături. Îl rugasem şi pe Dan să guste, însă a refuzat.

-Trebuie neapărat să vorbesc cu Evelyn. Dacă încă este prin preajmă, trebuie să ştiu.

-La ce te referi? l-am întrebat.

Dan îmi aruncă o privire plină de înţeles.

-Şi tu ai fost fantomă. Credeam că eşti la curent cu limbajul...

-Te referi dacă încă mai bântuie prin lumea noastră?

Îşi ridică mâinile în aer în semn de exasperare. Am înghiţit în sec, privindu-l cum devenea din ce în ce mai neliniştit şi nervos. Ceva era neînregulă cu el.

-Da. 

-Evelyn este încă printre noi, i-am confirmat eu. Este prin oraşul ăsta, chiar.

Dan încuviinţă grăbit şi expiră evident uşurat.

-Perfect, în cât timp o poţi aduce aici?

-Nu înainte să îmi spui ce se întâmplă.

Mediumul mă privi surprins. Evident, nu se aştepta la un aşa răspuns, însă nu puteam merge tot înainte legată la ochi. Ceva era necurat aici şi nu puteam să acţionez fără informaţii.

Dan Brown îşi puse mâinile în cap şi îşi prinse părul de furie. Se ridică brusc de pe canapea şi dădu cu pumnul de cel mai apropiat perete. În tot acest timp, îl priveam şocată. Pentru mine, Dan fusese tot timpul acel membru copilăros al găştii anti-Gabriel Fray... iar, văzându-l aşa, ştiam că ceva important i se întâmplase şi că avea nevoie de mine. 

Păşind încet spre Dan, i-am vorbit calm:

-Te rog... spune-mi ce se întâmplă.

Îi luă un moment să mă privească din nou, dar când ochii săi îi întâlniră pe ai mei... am putut citi durerea din privirea lor, suferinţa. Of, Dan, vorbeşte-mi... 

-Când s-a sacrificat, nu a ştiut. Oare acum ştie? De ce nu mi-a spus?

M-am încruntat către el.

-Ce să ştie, Dan? 

-Evelyn... Evy era însărcinată când s-a sacrificat.

Am simţit pământul rupându-se în două sub picioarele mele. M-am aşezat imediat lângă el pe canapea şi l-am luat în braţe. La rândul lui, m-a cuprins cu mâinile sale şi a început să plângă. Dură ceva până se calmă din nou, iar când o făcu, i-am vorbit cu atenţie, ca şi cum era un copil:

-Explică-mi ce s-a întâmplat. De ce bănuieşti că era...

-Nu bănuiesc, mă întrerupse el brusc. Ştiu asta.

-Ok... Atunci cum de ştii?

Dan se ridică brusc în picioare, oftând greoi. În secunda următoare, era mult mai furios.

-Pentru că mă bântuie copilul, d-aia! Nu este de ajuns că s-a sacrificat pentru  tine şi că m-am îndrăgostit de ea şi nu a contat absolut deloc pentru ea ce am avut noi doi ca să facă astfel de alegeri... mai am şi un copil mort pe cap! Copilul meu!

Nu i-am răspuns imediat, însă m-am ridicat şi l-am lăsat pentru o clipă singur. Am apucat receptorul în grabă şi am format numărul Teresei. Sună de trei ori, apoi vocea lui Alec se auzi din difuzor:

-Maya, eşti bine... ?

-Unde este Evelyn? l-am întrerupt. 

-S-a întâmplat ceva cu Christian? întrebă el în schimb.

Mi-am dat ochii peste cap. Da, oh, Doamne, dar nu i-am răspuns. Faptul că îmi răspundea la întrebare cu o altă întrebare era destul de enervant în sine. I-am auzit vocea mai spunând ceva în telefon, însă am fost distrasă de o uşă trântită în perete.

Când m-am întors, Evelyn era chiar în faţa mea.

-Ce caută el aici?

-Te... caută pe tine.

Am trântit receptorul, apoi m-am întors înapoi spre sora mea.

-Ce s-a întâmplat?

Evelyn mă privi speriată pentru o clipă, apoi îşi alungă orice alt sentiment de pe chip. Veni aproape de mine şi  îmi vorbi încet, parcă temându-se să nu o audă cineva:

-Unde este Christian?

-S-a dus să ia pizza... de ce?

Sora mea oftă zgomotos. Se dădu cu câţiva paşi în urmă şi îşi prinse părul într-un semn de exasperare. Asta îmi atrase atenţia imediat că ceva era cu adevărat neînregulă... îmi era teamă să şi întreb.

Spre norocul meu, însă, îmi oferi răspunsul la întrebare fără să mai fie nevoie să vorbesc.

-Îmi pare rău să arunc asta peste tine, Maya, chiar îmi pare rău... Însă iubitul tău este posedat de un demon.

****

Sfârşitul părţii întâi, urmează capitolul 13 din perspectiva unui personaj mai neaşteptat... Ne revedem curând, dragii mei.