I'm immortal (#ID 2)

15. Pactul cu diavolul

Christian

Întuneric. Nicio rază de lumină, nicio mișcare. Eram pierdut într-o mare de negru, înecat, căci nu puteam să văd altceva decât monotonia unui peisaj atât de monoton. Eram sigur, totuși, că aveam ochii larg deschiși. Încercam să-i deshid mai larg, să-mi impun minții să vadă ceva, altceva decât negru, însă încercările-mi erau în zadar. Totul mă conducea spre un singur posibil gând: eram mort? 

Pustietate.

Ca și cum o forță superioară mi-ar fi auzit strigarea, în acel moment, o flacără de lumină îmi apăru în fața ochilor. Iar chipul lui se contură. Gabriel Fray stătea aşezat pe un scaun şi mă privea cu nonşalanţă. Eram după gratii, legat cu cătuşe de tavanul celulei în care mă aflam. Mi-am dat imediat seama că fierul rece îmi pătrunsese în carne, iar şiroaie de sânge închegat îmi decorau pielea de la încheietură spre braţ. 

Ce naiba se întâmplă şi de ce nu îmi amintesc nimic?

-Bună dimineața, mă întâmpină vocea lui ironică.

Nu am răspuns nimic pe moment, socotindu-mi cu atenție cuvintele. Mă aflam într-un fel de temniță, asta era clar. Nu îmi mai aminteam însă nimic de la întâlnirea din cimitir cu bunica Ariannei, ceea ce-mi oferea un puternic sentiment de nesiguranţă. Gabriel Fray era situat înaintea mea, iar privirea pe care mi-o afişa pe chipul acela nu făcea decât să-mi întărească această stare.

-Unde sunt? am spus în cele din urmă.

-Nu contează unde ești. Contează doar că ești în viață.

Îl primeam cu spaimă și dispreț deopotrivă. Voiam să rup barele de fier și să sar la gâtul vrăjitorului. Simpla indiferență cu care mă urmărea mă înfuria... Însă nu eram vrăjitor să mă teleportez dincolo de gratii şi nici nu aveam putere ca să mă menţin pe propriile picioare. 

-Ai spus că trebuie să luptăm împreună în vremurile astea, i-am zis. Ai spus că ai nevoie de noi...

-Da, am zis asta, replică el indiferent.

-Aşa arăţi tu că vrei să colaborăm? Eşti dus cu pluta?

Gabriel Fray începu să râdă. Îl priveam surprins, căci nu avea un râs malefic, ci mai degrabă unul destinat copilaşilor mici şi inofensivi care credeau în Moş Crăciun. În acel moment mă simţeam exact ca unul.

-Înţeleg cum arată situaţia acum pentru tine. Te ţin legat într-o temniţă şi nu te poţi mişca... Mda, îmi pare rău pentru partea asta.

-Ah, începi să te prinzi.

Gabriel pocni din degete, iar cătuşele se desfăcuseră. Deoarece nu prevăzusem mişcarea asta, am căzut direct la pământ, însă era o senzaţie incredibilă să-mi simt mâinile eliberate din nou.

-Christian, nu eu sunt băiatul rău în situaţia asta. Fii surprins de asta, nu mă supăr. Dar nu te afli aici pentru că te-am capturat eu. Practic, tu ai venit la mine.

L-am privit încruntat.

-Ce s-a întâmplat? am întrebat în cele din urmă.

Gabriel Fray oftă lung. Chipul său părea acum gânditor, dus undeva departe. Pentru o secundă, nu părea acel criminal de care fugisem alături de Arianna, omul care a vrut sa mă ucidă cu puțin timp în urmă. Tatăl biologic al iubitei mele era acum... Îngrijorat.

-Mă tem că ai ajuns pionul unui război de nivel superior, dragul meu Christian.

Am ignorat acel dragul meu și m-am concentrat pe restul cuvintelor sale.