I'm immortal (#ID 2)

13. O vizită demonică

PARTEA A II-A

Gabriel Fray

Afară ploua.

Tatăl meu obişnuia să-mi spună că ploaia era semn că demonii erau nemulţumiţi de cei inferiori lor... Că erau nemulţumiţi de rezultatele activităţilor demonice de pe planetă.

Mereu am crezut că tata a fost un om nebun. Într-o mare măsură, sunt de părere că aveam dreptate. A pus dintotdeauna dorinţele demonilor pe primul rând, chiar şi înaintea vieţii soţiei sale - ale mamei mele. S-a asigurat, însă, să-mi explice cât de important a fost să facă ceea ce a făcut. În ziua următoare celei în care a sacrificat-o, a venit la mine în cameră. A închis uşa în urma lui şi mi-a tras draperiile la cameră. Nu ploua afară...

-A trebuit să o fac.

Asta fusese tot ce-mi spuse. Trântise apoi uşa în urma lui, lăsându-mă să-i plâng în urmă. Mi-am promis atunci că nu aveam să fac niciodată ceva atât de crud propriei mele soţii... A fost ultima dată când am plâns... până la moartea lui Eve.

Aveam nouă copii în total, născuţi prin părţi diferite ale planetei. Pe niciunul, însă, nu l-am putut iubi ca pe Evelyn. Ea a fost lumina vieţii mele şi a Christinei şi ne-a făcut viaţa mult mai uşoară... Poate că aş fi renunţat într-o zi la acest mod de a trăi, la vrăjitorie, şi să mă dedic vieţii de familie.

Aş fi fost cel mai mare prost din lume.

Nu a fost nevoie să o omor pe Christina, ea însăşi m-a părăsit, lăsându-mi un gol în inimă. Încă din acea zi, nu am reuşit vreodată să îl umplu la loc. Nicio vrajă şi niciun element vrăjitoresc nu avea să astupe acel gol - golul ce mi-a marcat întreaga viaţă.

Încă ploua...

-Ce mai vreţi de la mine, ce vreţi? am ţipat spre fereastră, ridicându-mă brusc în picioare.

Un fulger lumină brusc încăperea, urmat degrabă de un tunet cutremurător. Nici măcar nu am clintit. Uşa de la intrarea în cameră, pe de altă parte, nu făcu întocmai.

-Domnule Fray!

Mi-am întors capul ca să-l studiez din priviri pe Jonathan. El era primul meu băiat din cei trei şi singurul care îmi cunoştea existenţa. Îmi era alături şi practica vrăjitoria cot la cot cu mine. Practic, îmi era subordonat şi exista o relaţie foarte distantă între noi, însă era cel mai apropiat copil pe care îl aveam.

-Da, i-am răspuns într-un târziu. Spune, Jonathan.

-Aveţi un vizitator, domnule

Sprâncenele mi se înălţară imediat.

-Aşa deci? Cine e?

Jonathan nu-mi răspunse. Ochii i se întunecară imediat, devenind negri, pe măsură ce muşchii corpului său se relaxau. Continuă să mă privească, tăcut, apoi făcu un pas în lateral.

Şi Christian More îşi făcu apariţia.

Copilul era, aparent, la fel ca ultima dată când l-am văzut. Fizic vorbind, părea nevătămat şi sănătos... Însă aura lui... Un vrăjitor obişnuit nu şi-ar fi putut da seama. Însă mie mi-a fost clar îndată că băiatul era posedat de un demon puternic, un demon căpetenie...

-Salut, Christian, am vorbit după un moment de linişte. Sau, să fiu mai exact, bine ai venit, Lilith.

Christian îmi oferi un zâmbet viclean, pe măsură ce înaintă în încăpere. Asta m-a făcut să mă încordez, deşi nu mi-am lăsat neliniştea expusă pe chip. Trebuia să par puternic şi impunător în faţa demonului - era o lecţie de viaţă pe care o învăţai ca vrăjitor de-al lungul timpului.