Aceasta Este Realitatea

Adevărul I

Amintirile nu s-au oprit aici.

,,Cum puteam simți atâta suferință?"

La vârsta de 8 ani am făcut cunoștință cu pianul. Iubeam modul în care sunetele îmi ghidau motivația.

Totul era perfect. De la serile dulci, în care îmi învățam sora mai mică să cânte, până la bucuria fratelui meu, când ne jucam la instrument.

Totul s-a schimbat când decizia mi-a bătut la ușă și mi-a schimbat viața.

Școala sau pianul.
Trebuințe sau necesități.

Eram mică, dar știam ce-mi doream.
Însă asta nu a contat.
Părintii au ales pentru mine, iar eu am acceptat, cu scopul de a nu-i supăra.

Astfel, am rămas confuză, la cei 10 ani când familia mi-a impus viitorul.
Pianul.
Au urmat miile de ore chinuitoare, în care trebuia să dau tot ce pot.
Mi-am petrecut copilăria criticată de profesoara mea, care-și dorea perfecțiunea.
Atunci când mă încurcam, degetele mele erau supuse unor vânătăi crunte.
Anii treceau, iar fericirea muzicii dispărea încet-încet. Nu mai cântam de plăcere.

Competițiile au devenit motivul antrenamentelor mele, dar nu puteam ține pasul.
Eșecurile au fost cele care m-au condus la nivelul mental cel mai slab.
Dar ceilalți nu observau asta, rămânând singură, cu regretele mele.