A fost odată...

Capitolul 5

    Am ajuns în noul oraş care trebuie să-mi servească drept casă, de acum încolo.

    Este foarte diferit de Moscova. Acolo clădirile erau rustice, întocmeau un tipar, în timp ce aici, toate au forme diferite. Cât despre mărimi, acestea sunt imense. Mă simt atât de mică şi neînsemnată aici. Sper să mă acomodez cât mai repede.

    - Ce spui scumpo? mă întreabă mama, curioasă.

    - Este atât de mare totul, spun, uitându-mă în sus.

    - Sigur că este mare, ciudato, intervine Dimitri, doar eşti în New York.

    - Gata, gata, spune şi tata.

    Înaintăm prin aglomeraţie, pentru a ajunge la apartamenul pe care l-au achiziţionat părinţii noştri, după ce au vândut fosta casă.

    Pe stradă, sunt împiedicată de Dimitri, de cine altcineva, şi cad în genunchi. Îmi ridic capul şi văd o mână întinsă. O prind, iar aceasta mă ajută să mă ridic.

    Ridic privirea spre acel binevoitor şi rămân surprinsă de ochii acestuia. Nici nu pot spune ce culoare au aceştia, însă sunt extrem de intenşi. Am rămas cu privirea înmărmurită asupra lui. Mă simt ca o toantă, dar pur şi simplu m-am blocat.

    - Mulţumesc! spun timidă, lăsându-mi privirea în jos.

    Ciudat. Nu mi s-a mai întâmplat asta niciodată, de obicei înfrunt cu privirea pe oricine.

    - Fi atentă pe unde mergi, mă sfătuieşte tânărul.

    - De parcă aş fi eu de vină, spun încet pentru a nu fi auzită, dar reuşesc doar contrariul.

    - Ce vrei să spui cu asta? mă interoghează tipul.

    - Nu are importanță. Mulţumesc, încă odată!

    Plecăm mai departe, lăsând ca detaliile evenimentului să se estompeze în mintea mea.

    Ajunşi la apartament, mă duc în camera mea care are nevoie urgentă de nişte picturi pe pereţi, fără de care arată atât de anostă, nefiind pe gustul meu. Mă apuc să despachetez, dar mi se face somn şi o las pe mâine. Fiind şi duminică, aveam timp să fac mai multe lucruri.

    Mă schimb în pijamale şi mă bag în pat. Aşteptând să adorm, de obicei încerc să fac asta meditând, în minte mi-au apărut ochii necunoscutului de pe stradă. Am adormit cu gândul la acei ochi, a căror culoare nu am descifrat-o.