A fost odată...

Capitolul 11

     Aud bătăi extrem de insistente în uşă. Nu mă pot mişca. Îmi simt mâna de parcă aş avea legată de ea o piatră. Mă uit la ea şi rămân şocată. Auzisem de multe ori termenul "baltă de sânge", dar întotdeauna am considerat că e o exagerare. Uite că acum cred. Efectiv, mâna mea era acoperită de sânge şi începea sa prindă o culoare albăstruie. Nu cred că asta e de bine.

     Nu-mi simt nici o parte a corpului, sunt complet amorţită. Încep să am privirea înceţoşată. Viaţa se scurge din mine picătură cu picătură. Niciodată nu m-am gândit că moartea mea avea să fie aşa, dar stau şi mă gândesc la cât de des mi-am dorit să mor. Nici nu-mi amintesc de câte ori am făcut-o. De nenumărate ori. Acum primesc ce mi-am dorit şi nu refuz. 

    Închid ochii şi aştept ca inima să înceteze să-mi mai pompeze sângele în corp. Simt cum începe să bată din ce în ce mai încet. Îmbrăţişez moartea cu drag. 

    Uşa se loveşte de perete, iar eu aud cum urechile îmi ţiuie. Cad într-o prăpastie neagră şi mulţumesc Cerului că m-a luat.

    Îmi revin în simţiri, ceea ce mă face să cred că ceva nu merge bine. Tot corpul îl simt de parcă ar fi fost călcat de o macara. Mâinile îmi sunt pline de ace, iar hainele curate. Ciudat. Par nebună că devin pudică acum, dar cine mi-a schimbat hainele? Ale mele erau îmbibate cu propriul sânge. 

     Deasupra nasului şi pe bărbie simt ceva care mă incomodează. Mă uit în jos şi descopăr o mască cu oxigen. Încerc să ridic mâna, dar surprinzător, aceasta este legată de pat. Nu-mi vine să cred.

     Îmi dau seama că mă consideră un pericol. Pentru ei? Sau pentru propria persoană?

     Scâncesc. Îmi doresc cu ardoare să plâng, dar încerc să mă abţin. E noapte, nu m-ar vedea nimeni, dar totuşi, nu vreau să fiu slabă.

    Într-un colţ al camerei, văd o siluetă atât de întunecată că mă sperie. Mă zbat. Vreau să scap de legăturile astea. Nu sunt animal. Fac ce vreau cu viaţa mea. 

    Încep să scâncesc mai tare, în speranţa că cineva mă va auzi. Şi chiar mă aude cineva.

    Aud răpăitul ploii în geam. Vreau afară, vreau să simt cum stropii cad pe pielea mea, vreau efectul pe care ploaia îl are asupra mea. Zgomotul de paşi sparge liniştea, care până acum era tulburată doar de sunetul liniştitor al ploii. Îmi întorc privirea, de la dansul picăturilor făcut pe geam, către cel care se apropie de mine, Klaus.

    Are un aer uşor buimac, probabil din cauză că l-am trezit din somn. Se uită la mine cu o privire îngrijorată, dar şi puţin furioasă. Şi cred că am habar de ce.

    Ani de zile am păstrat acest secret pentru mine, iar acum, în loc să mă uit de sus, dintre nori la pământ, mă trezesc că o persoană necunoscută îmi ştie cel mai ascuns secret. Îmi vine să mă închid undeva, unde să nu mai am nici un contact cu nici o persoană, oricine ar fi aceasta.

    Încep să simt un gust uşor sărat. Lacrimile cad într-un mod asemănător ploii pe obrajii mei. Îmi întorc privirea, în speranţa de a le opri. Spasme puternice pun stăpânire pe mine. Hohotele mă cuprind, iar eu simt că mă sufoc cu acea mască pe faţă. 

    Klaus se uită la mine, fără să ştie sigur ce să facă. Mă uit la el, implorându-l din priviri să-mi scoată masca. Se pare că mi-a înţeles mesajul, deoarece se apropie şi mai mult de pat, iar apoi îşi ridică mâinile şi mă ajută să scap de masca aceea.

    - Mulţumesc! spun atât de încet, încât cred că doar mi-am închipuit că am spus asta, dar se pare că nu. 

    Nu spune nimic, doar înclină puţin din cap, după care se aşează pe marginea patului meu. Nu face decât să-şi aşeze mâna pe a mea. 

    Şi încep să mă calmez. Nu am reuşit niciodată să mă calmez atât de repede. Nu pot să cred că un gest, aparent neînsemnat, are un impact atât de mare asupra mea. 

    După mult timp petrecut într-o linişte de mormânt, el sparge tăcerea.

    - De ce? spune cu o voce răguşită de la somn, dar care mi se pare foarte sexy.

    - De ce? întreb şi eu. De ce nu m-ai lăsat să mor? spun, iar lacrimile îşi fac din nou apariţia.

    - Cum aş fi putut să fac asta? întreabă stupefiat. 

    - Nu merit să trăiesc, trebuia să mor. Nu mai vreau!

    - Nu văd de ce nu, spune cu calm, dar mie mi se pare că nu e chiar atât de calm.

    - Eşti puternică, eşti frumoasă, eşti bună.

    - Nu, nu sunt.

    - Eşti, iar o fiinţă atât de minunată nu trebuie să se risipească, spune cu sinceritate în glas. Acum dormi, mâine trebuie să îţi coase rana.

    - Ce rană? întreb, deoarece tăieturile nu sunt atât de adânci, cel puţin aşa sper.

    - Cea de pe antebraţul tău.

    - Oh! mai mult nu pot să spun.

    Închid ochii. Aud cum îşi trage scaunul aproape de pat şi apoi îi simt degetele calde pe mâna mea, care e extrem de rece. Ca de obicei, aş putea spune. 

   Dimineaţa, medicul vine, mă dezleagă, dar se uită la mine cu scepticism. Mă coase, iar în acest timp, Klaus mă ţine de cealaltă mână, jucându-se cu degetele mele.

   - Pot să merg până acasă? Am nevoie de nişte haine de schimb. Tu doreşti ceva?

   - De ce întrebi? Nu eşti legat şi tu, spun încercând o glumă eşuată. Clatin din cap la cealaltă întrebare. 

   Pleacă, iar eu simt un gol prostesc în piept. Nu după mult timp, îl aud pe hol, vorbind cu cineva.

   Intră în salonul, care, spre ghinionul meu, îmi va fi casă trei săptămâni, în loc de una.

   - E aici fratele tău. Vrea să te vadă, spune cu un zâmbet extrem de mic pe buze.

   - Nu! Nu, nu ,nu! spun încercând să mă ridic. Nu reuşesc, dar în schimb încep să mă panichez şi să respir greu. 

   - Calmează-te, îl aud cum spune lângă urechea mea.

   - Nu-l lăsa să intre, te rog!

   - Bine, acum calmează-te, spune ieşind pe hol, dar nu lipseşte mai mult de două minute.

   - Am rezolvat. I-am spus unei asistente să-i zică că nu ai voie să primeşti vizite.

   - Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc pentru câte ai făcut pentru mine.

   - Doar să-mi promiţi că vei avea grijă de tine, spune în timp ce-mi aşează un sărut lung pe frunte. 

_________________________________________________

Bună! Este prima notă pusă vreodată. Aş vrea să vă ştiu părerile despre această carte. Mulţumesc!