A fost odată...

Capitolul 18

    Ajungem la marginea pădurii unde am fost trimişi, pentru a găsi acel luminiş.

    Soarele apune, iar cerul capătă o nuanţă de albastru, cu tente de roz. Ador asta. Cerul este un lucru în care, simt că m-aş putea pierde. Este ceea ce mă calmează şi mă face să mă simt vie.

    Înaintăm cu paşi mici, spre locul care pare să mă ademenească. Suspansul, nu este de lungă durată, deoarece imediat ce pășim în desişul pădurii, o potecă se distinge de restul pădurii. Privirea-mi alunecă spre ea şi nu departe de locul în care ne aflăm, se vede intrarea în acel luminiş.

    Las mâna lui Klaus să cadă şi alerg pe potecă, spre luminiş. Nu mai suport să aştept, aşa că,  încep să sar de fericire. Mă învârt, în acelaşi timp uitându-mă la bolta înaltă. Ameţesc făcând asta, aşa că mă aşez pe iarbă, care pare dornică să mă strângă în braţe. Mirosul şi mişcarea acesteia, în slaba adiere a vântului, parcă-mi şoptesc să rămân acolo, pe vecie. Mă simt vrăjită.

    În timp ce eu, aproape că nu mai pot să resipr de bucurie, Klaus se apropie de mine, însă nu-mi spune nimic, parcă nedorind să-mi strice clipa de fericire. Şi chiar îi sunt recunoscătoare pentru asta. Închid ochii, şi las tot ce mă înconjoară să mă poarte pe acel tărâm magic, pe care ar fi trebuit să mă nasc. Nu aici, printre atâtea suflete egoiste şi care, nu fac decât rău. Ştiu că sună generalizat, însă părerea mea, este că lumea ar putea fi un loc mult mai bun, dacă am sta puțin şi ne-am uita înapoi, la consecinţele faptelor noastre, decât să înaintăm fără scrupule.

     Brusc, îmi deschid ochii şi îl văd pe Klaus fixându-mă cu privirea. Nu spun nimic, doar îi arăt cu mâna locul de lângă mine. Acesta pricepe aluzia şi se apropie de mine. În realitate nu mi-am dat seama cât de înalt este pe lângă mine. Într-adevăr, eu nu am mai mult de un metru şi 65 de centimetri, însă abia acum îmi dau seama că e înalt. Acesta se aşează lângă mine, iar eu simt nevoia să oftez.

    Stăm aşa o bună bucată de timp, până când cerul e complet acoperit de norii, care aduc odată cu ei regina nopţii, luna. Mă aştept ca din secundă în secundă, Klaus să se ridice şi să îmi spună să plecăm, aşa că profit la maxim de orice minut.

    Gândul îmi zboară la familia mea. Cât mi-aş dori să fiu alături de ei aici, să fim o familie fericită, unită. Însă din păcate, acest lucru nu se va întâmpla niciodată.

    Simt degetele lui Klaus strângându-le pe ale mele. Abia atunci conştientizez, că pe obrajii mei, şi-au făcut loc şiroaie de lacrimi. Acestea cad pe iarba deasă de la picioarele mele, pe care le-am tras sub mine. Hohotele pun stăpânire pe trupul meu şi simt că mă voi prăbuşi. Simt cum mă trage la pieptul lui. Cu degetele tremurânde apuc cămaşa acestuia şi o strâng între ele. Aceasta ajunge să fie mototolită, sub atingerea slabă a acestora.

    - Ce s-a întâmplat? Acum zece secunde radiai de fericire, iar acum nu mai poţi să respiri din cauza lacrimilor.

    Mi-am şters lacrimile cu mâneca hanoracului meu negru. Mă întreb când am devenit atât de emoţională. Odinioară, nu eram afectată de aproape nici un lucru care se petrecea în preajma mea, iar acum încep să plâng din lucruri mici.

    - Mă gândeam cum ar fi fost să fie şi familia mea aici, cu noi.

    - Hmm, dacă ar fi fost familia ta, eu nu aş mai fi fost aici. Nu vreau să pară că sunt nesimţit, dar ce legătură am eu cu familia ta?

    - Păi îmi cunoşti mama şi fratele. Şi în plus de asta, ai legătură cu mine. Dacă cuiva nu-i place asta, atunci se poate lipsi şi de prezenţa mea.

    Nu-mi vine să cred că am spus asta. O să par disperată după el şi prezenţa sa. Însă, se pare că el nu crede asta.

    - Ţi-ai lăsa familia de izbelişte pentru mine? spune acesta, iar ceva i se citeşte în glas. Pare să fie puţin surprins, însă altceva se citeşte în glasul său, numai că nu-mi pot da seama ce e.

    Nu spun nimic, în schimb încuviinţez.

    Dacă el a fost suprins de ceea ce am spus, surpinderea mea e şi mai mare când acesta se apleacă şi-şi lipeşte buzele de obrazul meu, foarte aproape de colţul gurii. Imima mi-o ia la goană, iar degetele de la mâini încep să mă furnice.

     Acesta, se retrage încet din acel aproape-sărut şi roşeşte.

    - Îmi pare rău! spune acesta, în timp ce, cu o mână, îşi dă părul din ochi.

    În loc să spun ceva tâmpit, mă ridic de pe jos. Am stat aici destul de mult, iar noaptea se înteţeşte din ce în ce mai tare.

    - Ar fi bine să mergem la motel, se face întuneric, spun, în timp ce-mi studiez vârful pantofilor.

    - Într-adevăr! spune Klaus, în timp ce se ridică de jos.

     Pornim pe potecă, unul lângă celălalt, însă atât. Niciunul nu schiţăm vreun gest, aşa că îmi iau inima în dinţi, şi-i iau mâna într-a mea. Acesta era căzut în gânduri, încât mi-a dat impresia că nici nu a sesizat că l-am luat de mână.

    - Sunt aici! îi spun, în timp ce îl strâng mai tare.

    Mă aşteptam să-mi răspundă la strângere sau să spună ceva, în schimb, acesta mă ia în braţe. Am impresia că ceva îl apasă, mai tare decât lasă să se vadă. Nu vreau să scot cu cleştele cuvintele. Dacă are de gând să-mi spună, sunt dispusă să-i fiu alături.

    Îi răspund la îmbrăţisare. Nu ştiu ce l-a determinat să-mi spună ce s-a întâmplat, însă cert e că după ce am stat unul în braţele altuia mai multe minute, acesta s-a desprins şi m-a tras jos, unde se aşezase pe iarbă, lângă un trunchi mare de copac.

    - Lex, ştiu că o să suferi când îţi voi povesti, însă nu mai pot să ţin asta departe de tine.

    - Acum nu te gândi la mine, spune-mi ce te apasă.

    - Ştii acea perioadă când erai în spital şi am lipsit câteva zile?

    Eu dau din cap că da, iar acesta continuă relatarea.

    - Păi în acele zile, spune acesta cu o mină foarte tristă în ochi, mama mea şi-a dat ultima suflare. Era bolnavă de ceva timp, însă în ultima perioadă, medicul spunea că se vindecă, însă s-a întâmplat exact contrariul. În acea zi, când te-am minţit, am primit un mesaj de la tata, să mă duc repede acasă, pentru că mama vrea să mă vadă. De aceea am plecat atât de în trombă de la tine din salon. Am ajuns acasă, iar mama s-a uitat la mine, mi-a spus să am grijă de mine şi de fata pe care o s-o aleg s-o iubesc. Mi-a mai spus că mă iubeşte şi uitându-se la mine, s-a dus. Mă simt vinovat că nu am putut să fac ceva, ca s-o ajut, sfârşeşte acesta, lăsând privirea în pământ.

    Abia după ce îşi încheie relatarea, îmi dau seama că pe faţa mea şi-au făcut din nou loc lacrimile. E numai vina mea pentru că el se simte vinovat. Dacă nu insistam să rămână cu mine, el şi-ar fi petrecut timpul cu mama sa. Cât de egoistă sunt! Sper ca pământul să se despice şi să mă înghită.