A fost odată...

Capitolul 14

     Dimineaţa sosi mai repede decât mă aşteptam. Deschid ochii, iar privirea-mi cade pe locul de lângă mine. Nu era nimeni acolo.

     Încerc să-mi amintesc dacă într-adevăr Klaus a dormit cu mine. Da, se pare că da. Atunci cum se face că nu mai este aici?

     Mă ridic în capul oaselor pentru a mă da jos din pat. Se pare că am dormit mai mult decât era cazul. Întorcându-mi capul spre fereastră, pe pernă observ o mică bucată de hârtie, groasă şi îngălbenită, parcă de timp. Este împăturită frumos şi aşezată acolo, pentru a o găsi eu, cel mai probabil.

      "Bună dimineaţa!
Îmi cer scuze că nu sunt alături de tine când te trezeşti, însă trebuia să ajung acasă. Sper să ne revedem curând. Voiam să-ţi spun că am purtat o discuție cu Dimitri, aşa că acum o sa fie mai înţelegător. Ai mare grijă de tine, iar prostiile sper că le-ai uitat în acel luminiş.
                                        Klaus."

     Inima îmi bate mai repede decât ar fi normal. Nu-mi vine să cred că Dimitri a purtat o discuţie cu Klaus. Ce se v-a întâmpla de aici încolo? Sunt sigură că fratele meu nu v-a fi atât de îngăduitor pe cât lasă de văzut. Nu e genul de persoană care să renunţe atât de uşor. Mai ales la lucrurile care-i fac plăcere. Din câte am observat, acestuia chiar îi face plăcere să-şi reverse furia asupra mea. Ceva îmi spune că nu va fi nici pe departe atât de uşor pe cât crede Klaus, însă în nici un caz nu-i voi da voie să afle nimic. Ştiu că bătăile nu vor înceta. Niciodată nu au făcut-o.

      De la vârsta de paisprezece ani, am început să fiu lovită de tatăl meu. În serile când acesta se întoarcea beat acasă, eu încercam pe cât posibil să stau departe de el, însă acesta mă căuta, iar când mă găsea îşi năpustea furia asupra mea. Dădea în mine până rămâneam fără suflare. Uneori, fratele meu încerca să mă ajute, însă dacă voia să mă ducă de acolo era lovit şi el. Aşa a încetat să mai încerce să mă scape de furia tatălui meu. Bătăile primite de la figura paternă din viaţa mea au început să se rărească, în schimb, sigurul lucru pe care Dimitri a putut să-l înveţe, a fost cum să dea în mine. De atunci, zi de zi eram lovită, maltratată, nemâncată din cauza fricii de a merge să mănânc ceva, lăsată să mă sting încet.

     Uşor uşor, am început să ridic ziduri în jurul inimii mele, gonind pe oricine încerca să le pătrundă. În ultimul timp am început să slăbesc aceste bariere. Însă, trezindu-mă din nou singură, le-am fortificat. Nu consider ca am nevoie de persoane false în viaţa mea. Lucrurile par să decurgă şi aşa destul de prost. Viața solitară pare cea mai bună alternativă.

     Fără să stau prea mult pe gânduri mă ridic din pat, merg la baie, după care vin în faţa dulapului pentru a-mi alege ţinuta de liceu. Scot de acolo o pereche de jeans negri şi un tricou negru. Nelipsitele mele ghete negre, puţin rimel, geanta şi părul prins într-un coc în creştetul capului, gata de plecare.

      Partea mai grea e însă, momentul în care deschid uşa camerei mele. Nu-mi doresc decât să ajung până la frigider, de unde să-mi iau un baton de cereale.

Uşa lui Dimitri se deschide exact când eu o închid pe a mea. Nu-i arunc decât o privire fugară, de teamă. Însă, în acea infimă privire, observ răutatea şi o stranie dorinţă de răzbunare.

     Ajunsă în bucătărie, mă îndrept spre frigider, de unde scot un baton de cereale. Pe drumul înspre uşă apuc două mere. Unul îl pun în geantă, iar pe celălalt îl muşc.

     Drumul spre liceu mi se pare de trei ori mai lung şi mai obositor. Când, în sfârşit ajung în curtea acestuia, simt enorma nevoie de a mă aşeza undeva. Trebuie să-mi trag sufletul.

     Ca de obicei, caut o bancă goală, însă rotindu-mi privirea, dau de o figură familiară, care-mi zâmbeşte cu căldură, parcă aşteptându-mă. Pornesc într-acolo, iar când ajung, Rosemarie se ridică de pe bancă şi vine spre mine pentru a mă îmbrăţişa.

     Mă aşez pe bancă alături de ea, care avea o carte pe masă. Îmi spune cât de mult i-am lipsit.

     Sinceră să fiu şi mie mi-a lipsit. M-a vizitat la spital, dar chiar şi aşa mi s-a făcut dor de ea. Chiar dacă e singura persoană de care m-am ataşat în afară de Klaus. Probabil că nu-l voi mai vedea în viitorul apropiat. Ceva îmi spune că pare să fi dispărut la fel de misterios, pe cât a făcut-o atunci, la spital.

      Nu mai trebuie să-mi concentrez atenţia asupra acestuia. De fiecare dată când mă gândesc la ceva, chipul lui îmi apare în minte. Trebuie să mă concentrez asupra învăţăturii. Am lipsit trei săptămâni de la şcoală, aşa că trebuie să recuperez. Îmi rog prietena, ca după ore, să îmi împrumute caietele pentru a putea să-mi recuperez lecţiile.

     Orele trec puţin prea greu, însă fiind cald afară, îmi petrec pauzele alături de Rosemarie. Sfârşitul zilei şcolare îmi aduce multitudinea de lecții care trebuiau copiate în caietele mele.

     La început, mă gândeam să îmi scriu lecţiile acasă, însă soarele, care strălucea pe înalta boltă, adierea răcoroasă de vânt şi liniştea din curte, mă ademenesc, astfel că mă instalez la o masă de lângă imensul castan. Ador acest loc. Mirosul de frunze, umbra amestecată cu fâşiile de lumină, măreţia vechiului castan şi magia acestuia, îmi dau sentimentul de siguranță, de protecţie, de puritate, de gingăsie, de iubire.

     Încet, lecțiile nu mă mai atrag, însă, măreaţa fălnicie şi impunerea acestui minunat arbore, o fac.

     Niciodată nu plec de acasă fară a-mi lua instrumentele de desen cu mine. Astfel că, scot cele trebuincioase din ghiozdan şi mă las purtată în lumea magică şi de vis a acestui castan.

    Mâna îmi alunecă pe hârtie, crionând, haşurând şi îngroşând. Ador să desenez în creion, şi fac asta ori de câte ori am ocazia.

    Timpul, devine ceva nesemnificativ în astfel de momente. Lumea pare să-şi desfăşoare acţiunea, în timp ce, locul în care mă aflu înţepeneşte în timp. Visul pare să se desfăşoare la infinit. Arta curge în venele mele şi în acelaşi timp şi pe hârtia din faţa mea.

    Mare mi-e mirarea când simt o mână mare pe umărul meu.

     Îmi opresc la timp scurtul ţipăt, pentru a nu-mi părăsi buzele. Îmi întorc capul pentru a privi persoana care mă smulge din visul meu, din lumea mea. Ochii mi se opresc asupra chipului acesteia, iar un zâmbet mi se întinde pe chip, neaşteptat.