A fost odată...

Capitolul 9

    Dimineața mă trezesc într-o bubuitură puternică. Deschid ochii şi îmi dau seama că e uşa dată la perete de către Dimitri.

    - Au! Mai încet că mă doare capul, spun, ducându-mi o mână la cap.

    - Du-te! spune şi începe să dea în mine.

    Încep să cred că micul meu dejun începe cu o porție de pumni.

    Mă fac ghem în pat, suportând loviturile. Sunt lovită în spate, iar un şoc electric îmi trece prin tot corpul. Îmi răsucesc capul, iar un pumn face contact cu nasul meu. Nu mă aşteptam să ţintească spre cap.

    Sângele tâşneşte, iar eu mă şterg cu dosul palmei. Când mă uit la mână văd că am mai mult sânge pe aceasta decât credeam. Mă ridic, iar Dimitri mă urmăreste înspre baie. Când sunt în dreptul uşii îi fac semn să plece, iar surprinzător, acesta mă lasă singură.

    Îmi opresc sângerarea, mă schimb în preaiubitele mele haine negre, îmi iau geanta, în care îndes o cutie de analgezice, crezând că voi avea nevoie după lovitura de ieri şi ies din casă, pentru a nu întârzia la şcoală.

    Orele încep, iar eu mă aşez lângă Rosemarie. Aceasta se uită la mine ciudat.

    - Bună dimineaţa! spune. Ai o pată de sânge pe buză.

    Îmi iau telefonul şi verific în ecranul acestuia. Avea dreptate. Şi eu care credeam că am şters totul pentru a nu lăsa urme.

    - Bună dimineaţa! Şi mulţumesc! îi spun binevoitoare.

    Ora de chimie începe, aşa că încetăm conversaţia.

    Ziua trece mai repede decât credeam, iar eu mă îndrept spre casă. Când ajung, nu e nimeni acasă. Intru în bucătărie pentru a mânca, iar acolo găsesc un bilet de la mama: " Scumpo, am plecat la prânz cu tatăl tău. Să mănânci şi ai grijă de tine. Te iubesc, mama. "

    Mă aşez la masă, îmi pun mâncarea în faţă, dar nu apuc să deschid gura pentru a lua prima muşcătură pentru că cineva sună la uşă. Mă ridic şi mă îndrept către aceasta, dar când deschid să văd cine e, nu văd decât un buchet mare de trandafiri crem.

    Mă uit în jurul uşi şi pe scările blocului, dar nu văd pe nimeni. Sunt foarte surprinsă de acest gest anonim.

    Ridic marele buchet şi îl duc la nas. Miroase incredibil. A zi perfectă de vară. Parcă simt mirosul acestor trandafir într-o grădina plină cu flori multicolore, printre care fluturii îşi trăiesc viaţa. Bobocii care aşteaptă primele raze ale dimineţii pentru a se arăta lumii.

    Intru în casă şi îi aşez pe măsuţă, pentru a aduce o vază. În treacăt observ că alături de acest buchet se află un bilet. Îl ridic şi citesc conţinutul acestuia:
" Sper că te simţi bine după accidentul de ieri. Îmi pare rău că nu am rămas acolo! Cred că o sa ne mai vedem. Să te faci bine!
                                      Klaus. "

    Klaus. Nu-mi vine să cred, acest buchet l-am primit de la unul dintre cei care au dat peste mine. Minunat! Acum le pare rău, dar ieri m-au lăsat singură acolo. Ce mai tipi!

    Totuşi pun buchetul în vază, pentru a nu se usca. Chiar dacă acest Klaus m-a lăsat ieri baltă, acest buchet de flori este minunat.

    Ziua trece repede, iar eu stau în pat gândindu-mă unde îl voi revedea pe acest om. Sunt curioasă, chiar dacă a fost neglijent.

    Dimitri intră din nou în camera mea, spunându-mi ceva, dar sunt prea adâncită în gânduri pentru a auzi ce a spus. Mă trezesc cu o palmă după cap şi la fel ca dimineaţă, o undă de şoc şi durere îmi traverseaza şirea spinării.

    - Eşti surdă? A ajuns mami acasă şi te cheamă la ea, idioată ce eşti.

    - Mulţumesc că mi-ai spus, zic eu, refuzând să ţip sau să vorbesc urât cu el. Vreau să îi demonstrez că se poate purta şi civilizat cu alţii.

    Mă duc la mami, iar aceasta nu voia decât să vadă cum sunt şi să-mi spună noapte bună.

    Mă pun în pat şi încep să meditez, dar în gândurile mele apare, fără să vreau, Klaus. Acest nume deja mă intrigă mai mult decât ar fi cazul.

    Îmi reiau meditaţia, iar aceasta dă roade, purtându-mă spre lumea viselor, singura lume sigură.