A fost odată...

Capitolul 10

    De dimineaţă mă trezesc cu o durere de cap. Deja este a doua zi de când am fost lovită cu mşina, iar durerea de cap nu încetează. Cu siguranţă e de la şocul suferit, nu are nici un rost să mă alarmez sau să mă duc la vreun spital. Iau o pastilă, iar aceasta estompează durerea, până nu mai rămâne nimic din ea. 

     Mă ridic din pat şi mă îndrept spre baie. Îmi iau obişnuitele haine negre, geanta şi plec către liceu. Pe drum, durerea de cap reîncepe, iar o ameţeală mă cuprinde. Fără să intenţionez, mă ciocnesc cu cineva pe stradă. 

    - Îmi cer scuze! spun eu, încercând să-mi continui drumul. 

    Ajung în apropierea liceului. Văd faţada acestuia în faţa mea, când mă prăbuşesc. Nu mai văd nimic, nu mai aud nimic şi nici nu pot să mă mai mişc. Încerc din răsputeri să-mi fac creierul să funcţioneze, dar acesta refuză să coopereze.

    Când în sfârşit încep să-mi revin, îmi dau seama că nu mai sunt afară pe asfalt, dar nici într-o clasă sau ceva de genul acesta. Mă aflu pe bancheta din spate a unei maşini. Sunt debusolată. Ce caut aici? Ce s-a întâmplat? Unde mă duce? Imediat dau glas tuturor întrebărilor mele.

    - Unde mă duci? a fost prima dintre ele. Ce s-a întâmplat?

    - Stai liniştită, spune o voce groasă de bărbat care îmi sună cunoscută, dar habar nu am de unde să o iau. Mergem la spital.

    - La spital? De ce? întreb, în continuare, fiind foarte confuză. Durerea de cap se instalează din nou la baza capului, acolo unde era de fiecare dată. 

    - Din cauza ta, cum de ce? spune el iritat.

    - A mea? Nu mai înţeleg nimic, îi spun foarte sinceră.

    - Of! Scuze că sună ca şi cum aş avea ceva cu tine, dar sunt stresat. Mergem din cauză că ai leşinat în faţa liceului. 

    - Nu trebuie să mă duci niciunde. Sunt bine!

    - Cum să fi bine? Tu te auzi ce îndrugi acolo? spune nervos. 

    - Nici măcar nu ştiu cine eşti. Opreşte maşina!

    Acesta pare că ar vrea să refuze, dar îşi dă seama de ceva şi trage pe dreapta. Îmi desfac centura de siguranţă, fără să-mi amintesc când am făcut-o. Apoi îmi aduc aminte că de fapt eram leşinată şi nu eu am făcut-o. Cobor din maşină, iar când pun piciorul pe pământ e ca şi cum aş fi curentată. Nu am reuşit să mă ţin pe picioare aşa cum am sperat şi sfârşesc prin a aluneca spre pământ. Fără să-mi dau seama cât de repede a ieşit din maşină, bărbatul misterios mă ia în braţe. 

    - Nici nu vreau să mai aud vreun protest. Te voi duce la spital, chiar şi legată. Chiar şi dacă va fi ultimul lucru pe care îl voi face. 

    Rămân surprinsă de îndârjirea lui, dar nu mai spun nimic. Chiar dacă am intenţionat să protestez, până când mă va lăsa să plec. Mă duce la maşină, dar de data aceasta pe locul din faţă. Mă aşează cu grijă, după care îmi pune din nou centura. 

    Urcă şi el în maşină. Îmi aruncă o privire fugară, iar eu rămân mută de uimire. Îl aud când mă întreabă ceva, dar nu aş putea să îi răspund, deoarece nu am înţeles nici un cuvinţel. 

    Sunt surprinsă deoarece acest băiat este acelaşi cu cel care m-a ajutat să mă ridic de pe stradă, în urma căzăturii provocate de Dimitri. 

    - Mă auzi? Eşti bine? mă întreabă preocupat.

   - Ce ai zis? întreb. Da, sunt bine, doar că mă gândeam la ceva şi nu am înţeles ce ai spus.

   - Te întrebam dacă te doare ceva. 

   - Nu, adică doar puţin capul, dar cred că e din cauza căzăturilor?

   - Au fost mai multe? întreabă vizibil supărat.

   Mă gândesc dacă să îi spun că am fost lovită de o maşină sau nu. Până la urmă îi spun, deoarece nu are rost să îi ascund acest fapt. Şi pentru că nu îmi place minciuna.

   - Oh, de fapt da. Zilele trecute s-a cam ciocnit o maşină de mine. 

    - Ah! spune, în timp ce îşi întoarce atenţia la drum, dar nu pot să nu observ că i s-a încordat maxilarul.

     Mă întreb de ce a făcut atât de urât când a aflat asta.

     - Bine, respiră el într-un târziu, ceea ce mă face să cred că şi-a ţinut respiraţia până acum. Eu sunt Klaus. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat, dar nu eu eram la volan, era prietenul meu. Şi i-am spus de atâtea ori să nu se mai uite în telefon când e la volan, dar nu m-a ascultat niciodată, spune parcă pentru el. 

    Rămân cu gura căscată. Nu-mi vine să cred. Dar nu îl învinovăţesc pentru ceva ce nu a făcut el. Şi apreciez că e sincer şi că i-a păsat de mine, demonstrându-mi asta prin acel buchet miraculos de trandafiri si prin faptul că e aici acum.

    - Lexi, îi răspund eu liniştită. 

    Se uită cam ciudat la mine, dar nu mai adaugă nimic. 

    Ajungem la spital, unde el mă ia în braţe din nou. Nu vreau să fiu o povară pentru el.

    - Lasă-mă jos, pot şi singură, în plus de asta sunt grea.

    - Eşti sigură? Pentru că te asigur eu că eşti cât o pană. Ce mănânci? mă tachinează el.

    Dar în ciuda a ce spune, mă lasă jos. Încerc să fac câţiva paşi şi aceştia nesiguri, dar nu reuşesc să ajung prea departe că mă prăbuşesc din nou.

    - E frustrant! ţip pentru a mă elibera de această stare.

    Mă ridică din nou şi mă duce până în camera de urgenţe, unde mă aşează pe un pat, care e foarte tare, şi pleacă în căutarea unui medic de gardă. Îşi face apariţia şi el, dar şi medicul, care mă supune mai multor investigaţii. 

    - Rezultatul nu e unul foarte îmbucurător, spune acesta. Ai suferit o comoţie destul de serioasă. De la ea ţi se trag dureruile de cap şi ameţeala. Ce s-a întâmplat? întreabă acesta.

    - A fost lovită de o maşină, spune Klaus printre dinţi.

    - Şi de ce, mă rog, nu a fost adusă la spital?

    - Deoarce nu părea să fi avut o lovitură puternică, spune din nou Klaus, dar de data aceasta cu capul în pământ. Geanta mea e la el acum. Nu am sesizat că o are în mâini când m-a adus aici.

    - Va trebui să rămâi săptămâna asta aici, internată. Nu te putem lăsa aşa acasă.

    Nu pot să cred. Nu vreau să zac într-un spital pentru tot restul săptămânii. Klaus se uită la mine şi clatină din cap când vede că deschid gura pentru a protesta.

    Amândoi pleacă din salonul în care am ajuns, iar eu mă duc în baie cu lama. Nu o să suport să stau aici singură atâta timp. Vreau să plâng de nervi şi singurătate, dar mă abţin. În loc de asta, fac tăieturi pe mâna dreaptă. Fac mai multe decât este necesar. Aud uşa deschizându-se aşa că pornesc apa ca să mă spăl de tot sângele. Dar nu apuc decât să bag mâna în apă şi să observ sângele amestecânu-se cu apa. Cad pentru a patra oară la podea, dar de data asta nimeni nu e aici să mă ridice.