A fost odată...

Capitolul 21

    Mâna mea se odihneşte în a lui, însă strânsoarea se înteţeşe dintr-o dată.

    Îmi dau seama că am ajuns în faţa unui magazin cu multe lumini afară şi produse expuse.

    Vreau să mă trag din strânsoarea sa, însă aceasta pare că este de fier. Nu reuşesc. Mă opresc, însă el nu, astfel că aproape mă trage după el. Şi totuşi, pare să-şi dea seama de asta şi se opreşte. Îndată ce o face, îmi smucesc mâna dintr-a sa şi îmi frec încheietura. Ştiu că nu a intenţionat să mă strângă atât de tare, însă pielea mea e sensibilă. Sunt sigură că mâine o să mă aleg cu o pată trandafirie pe pielea încheieturii mele.

     Odată ce s-a oprit, Klaus s-a întors spre mine şi m-a privit. Nu a spus nimic cât timp a văzut că-mi frec încheietura. După ce am încetat s-o mai fac, acesta încă mă fixează cu privirea.

     - Ce s-a întâmplat? îl întreb, adăugând la mirarea din tonul meu şi o notă de supărare.

    Întrebarea mea pluteşte în aer de cel puţin zece minute, la fel ca şi cealaltă. Timpul trece, iar Klaus nu-mi răspunde la întrebare.

     - M-am săturat ca tăcerea să fie cea care domneşte în acest monolog al meu. Ori îmi răspunzi la întrebări ori eu plec.

    - Scuză-mă pentru aia! spune acesta, în timp ce capul lui se îndreaptă către încheietura mea.

     Nu spun nimic, însă remarc că el se apropie din ce în ce mai mult de mine. În acelaşi timp, remarc că simt un iz destul de puternic de alcool. Mă întreb câte pahare de vin a avut timp să consume cât timp eu am stat pe balcon.

     Mă dau în spate un pas şi mă uit la el nedumerită. El face un pas către mine şi îmi pune un deget în piept.

    - De ce te distrugi? mă întreabă acesta, fără să-şi ia degetul de pe mine.

     - Cum adică mă distrug? întreb surprinsă.

     - Nu mănânci aproape nimic toată ziua. În plus de asta mai şi fumezi. Şti că nu-ţi face bine, nu-i aşa?

     - De unde şi până unde? De unde şti tu că nu mănânc? Şi în plus de asta ce te priveşte pe tine viaţa mea?

     - Eşti prietena mea şi trebuie să-mi pese. Nu e bine ce faci. De ce o faci?

    - De ce să n-o fac? Şi tu faci la fel. Nici tu nu mănânci, fumezi şi pe deasupra şi bei.

     - Azi nu am fumat deloc şi nu am băut aşa de mult.

     - De ce minți? îl întreb extrem de enervată de atitudinea sa, iar faptul că s-a apropiat din nou de mine, nu mă ajută deloc.

     - Cu ce te mint? întreabă Klaus stupefiat.

     - Ai băut mult astăzi. De când am plecat eu de la masă, până când ai venit la mine, pe balcon.

     - Şi? De ce te deranjează asta? Crezi că îţi voi face rău? La fel ca tatăl tău? Nu ţi-aş face asta în viaţa mea. Vei fi în siguranţă lângă mine, promit!

      Nu-i răspund la nici o întrebare. În schimb, îmi aplec capul pentru a nu-mi vedea slăbiciunea. Lacrimile mi s-au adunat în ochi, însă refuz cu vehemenţă să le las libere. Acestea îmi denotă slăbiciunea pe care nu vreau să i-o arăt în acest moment.

     Acesta îşi ridică mâna şi îşi plasează două degete sub bărbia mea, cu care o ridică, în aşa fel încât, ochii mei să fie la un nivel cu ai săi.

     - Vorbeşte!

     - Ce aştepţi să auzi? Că sunt mândră de tine? Ei bine află că nu sunt!

     Acesta deschide gura pentru a mă întrerupe, însă nu-i dau voie să spună nimic, continuând ce am să-i spun.

     - Şi sunt sigură că nici mama ta nu este mândră de ceea ce vede.

     Numai după ce cuvintele îşi fac loc printre buze şi ies, îmi dau seama ce am spus şi greşala pe care am comis-o.

      Lacrimile îşi fac loc şi în ochii lui Klaus. Parcă văd lupta pe care o dă pentru a le face faţă.

      - Să n-o mai pomeneşti niciodată pe mama, ai înțeles? spune acesta printre dinți.

      Nu înţeleg de ce am o gură atât de mare. Ar trebui să analizez ceea ce urmează să spun, în loc să vorbesc şi după să mă gândesc ce am spus. Nici de data aceasta însă n-o fac, şi o prostie îmi iese pe gură.

     - De ce? Mama ta a fost o sfântă?

      Furia pune stăpânire pe Klaus. Îi dau perfectă dreptate în acest caz. Nu trebuia să răsucesc cuţitul în rană.

       Palma sa face contact cu obrazul meu. Aeriană din fire, nu-mi dau seama de ce se întâmplă, decât după ce mă trezesc pe caldarâm. Impactul mi-a făcut capul să ricoşeze pe asfalt.

       Ceva cald şi umed se prelinge pe fruntea mea. Îmi îndrept degetele într-acolo, iar când le îndepărtez, culoare acestora este cea a petalelor de trandafir în lumina soarelui arzător.

       Sunt uimită. Nu-mi vine să cred că a fost în stare să facă aşa ceva. În urmă cu nici cinci minute, îmi promitea că voi fi în siguranţă cu el, iar acum mă izbeşte de asfalt.

      Cu greu, încerc să mă ridic, ţinându-mă de clădirea magazinului. Le poruncesc picioarelor mele să coopereze, chiar dacă acestea refuză.

      Mă ridic şi îi întorc spatele. Nu vreau să-i văd faţa. Pornesc în fugă de acolo. Lacrimile îmi tulbură vederea şi îşi fac loc pe faţa mea. Simt cum ceva s-a rupt în mine. Nu pot să le opresc din curs.

      Alerg cât pot de repede, în speranţa de a mă îndepărta de el. Mă întorc acasă. Nu-mi pasă nici de Dimitri, nici de nimic. Vreau acasă! Şi o să ajung acolo, chiar dacă asta înseamnă să fac autostopul până acolo.

      Lacrimile curg necontenite pe fața mea. Durerea din suflet mă mistuie, însă am nevoie să fiu tare. Nu pot lăsa durerea să mă doboare acum. Am timp mai încolo pentru asta. Voi avea timp suficient pentru a cădea din nou în abisul durerii profunde.

___________________________________

Bună dragilor! Am revenit cu un nou capitol. Sper să vă placă!

Aş vrea să-i mulţumesc lui Rose170 pentru minunata copertă a cărţi!

Enjoy!