A fost odată...

Capitolul 19

    Încă sunt şocată. Nici nu-mi pot imagina ce durere îl încearcă. Vreau să îl ajut cu ceva, însă habar nu am cu ce aş putea s-o fac.

     Suntem de minute bune în drum spre motel, însă niciunul dintre noi nu pare că vrea să se grăbească. Mâna lui e strânsă de a mea. O strânsoare care spune că nu aş vrea să-i mai dau drumul niciodată. Vreau să ştie că-i voi fi alături oricând, indiferemt de problemă. Şi el a făcut acelaşi lucru pentru mine.

     Într-un final, ajungem la motel. Urcăm în camera pe care a rezervat-o pentru a dormi. Eu mă duc la fereastră. Îmi place să stau şi să mă uit pe geam, noaptea. Atunci simt că sunt cel mai aproape de mine însămi, de ceea ce-mi place cu adevărat. Astrul nopţii, veghează asupra noastră. Când mă întorc să mă duc să fac un duş, realizez că nu am nimic la mine. Nici un tricou, nimic. Mă panichez. Ce mă fac? Nu pot să dorm aşa. M-aş simţi extrem de incomod.

     - S-a întâmplat ceva? întreabă Klaus, probabil zărind panica din ochii mei.

    - Cam da...ei bine nu am nici o haină la mine. Nu am cu ce să dorm.

     - Uf! Păi, te-ar deranja un tricou de-al meu? Dacă da, atunci pot să merg să vorbesc cu cineva, poate are ceva de împrumut.

    - O să mă duc eu, nu vreau să te mai deranjez şi cu altceva. Ai făcut atâtea pentru mine.

     - Am făcut ce am crezut că şi tu ai face pentru mine.

    - Aş face-o negreşit! Până mă duc eu până jos la recepţie, poţi să mergi să faci un duş, spun, în timp ce mă îndrept spre uşă.

    - Bine, însă nu sta foarte mult şi ai grijă de tine. Fii atentă!

     - Bine, revin imediat.

     Ies pe uşă şi mă îndrept către scări. Cobor încet scările şi mă îndrept către recepţie. Acolo, o femeie, care are în jur de cincizeci de ani, stă pe un scaun, citind o carte.

     - Bună seara! Îmi cer scuze pentru deranj, însă aş avea o întrebare.

     - Nici un deranj, drăguţo! Spune de ce ai nevoie.

     - Păi, eu am venit aici cu un prieten. Nu am apucat să trecem pe acasă pe la mine, pentru a-mi lua ceva cu care să dorm, sau orice altceva. Mă întrebam dacă nu aţi avea dumneavoastră să îmi împrumutaţi ceva.

     - Oh scumpo! Îmi pare tare rău, însă nu am cu ce să te ajut. Hainele mele sigur nu-ţi vin, iar altele nu am de unde să-ţi aduc.

     - E în regulă! Mulţumesc oricum! Noapte bună!

     - La fel şi ţie dragă!

     Oftând, mă îndrept din nou spre scări, doar că de data asta pentru a urca înapoi în cameră. Se pare că, până la urmă nu o să am ce face, decât să accept oferta lui Klaus.

     Ajung la ultimele trepte, când mă întâlnesc cu Klaus. Rămân şocată. Arată atât de bine, cu părul ud. Stă perfect, chiar dacă nu s-a străduit să îl facă să arate aşa.

     - Lexi? S-a întâmplat ceva? De ce ai rămas aşa blocată?

    - Nu, nu e nimic, doar că mă gândeam ce voi face, spun pentru a-mi masca gândurile.

     - De ce? Nu ai găsit nimic?

     Nu îi răspund, în schimb doar dau din cap că nu.

    - Ţi-am mai spus, îţi pot da un tricou de al meu.

     Se pare că nu am altă alternativă, aşa că sunt nevoită să accept. Fără să-i spun nimic, urc scările şi ajung în faţa uşii, pe care o deschid. Intru în cameră şi aştept ca şi Klaus să facă la fel. În schimb, îşi bagă capul pe uşă.