A fost odată...

Capitolul 15

    Îmi întorc capul pentru a privi persoana care mă smulge din visul meu, din lumea mea. Ochii mi se opresc asupra chipului acesteia, iar un zâmbet mi se întinde pe chip, neaşteptat.

    Sincer, mă aşteptam să fie orice persoană. Singura la care nu m-aş fi gândit, ar fi fost tatăl meu. Însă, iată-l lângă mine, privindu-mă cu un zâmbet pe faţă. Alături de acesta se afla mama, care era atât de fericită încât radia asta prin toţi porii. De departe, cel mai surprinzător lucru este să văd degetele celor doi împletite, împreună.

    Fericirea pune stăpânire pe fiecare colţişor al corpului meu. De când mă ştiu, nu am văzut vreun semn de afecţiune între cei doi. La un moment dat, mă aşteptam ca aceştia să se despartă. Relaţia lor a devenit din ce în ce mai rece, în fiecare an care trecea. Însă să văd acum, că relaţia lor renaşte, este cea mai mare bucurie care am simţit-o vreodată. Poate părea stupid, dar nu am trecut nu ştiu cât prin viaţă, ca să am parte de momente extrem de fericite. Din contră, în viaţa mea, acestea practic nici nu au existat. Aşa că da, acesta este unul dintre puţinele evenimente fericite. Încerc să înţeleg cum un gest atât de infim, are un impact atât de puternic asupra mea.

    Nereuşind să păstrez această fericire pentru mine, mă ridic de pe bancă şi sar în braţele tatei, iar fericirea se amplifică când îmi dau seama că nu simt nici un iz de alcool la el. Îmi sărut părinţii pe obraz şi îi strâng mai tare în braţe.

    - Iubito, spune mama în timp ce se aşează pe bancă lângă tata, iar degetele ei le caută pe cele ale tatălui meu.

    De obicei, când face expresia feţei asemănătoare cu cea pe care o are acum, are ceva să-mi spună, dar care nu-mi va plăcea prea mult.

    - Săptămâna viitoare am plănuit cu tatăl tău să plecăm într-o vacanţă.

    Entuziasmul meu atinge apogeul, nu credeam vrodată că vom ajunge chiar aici. Astăzi, totul pare a fi minunat.

    - Asta e super! Abia aştept! Unde mergem? La munte? La mare? Sper să fie la munte, spun surescitată de idee.

    Nu-mi pot stăpâni întrebările, la fel cum nu-mi pot stăpâni debordarea.

    - Iubito, mai e ceva, spune tata, cu glas scăzut. Ne-am hotărât să mergem numai noi doi. Tu, împreună cu Dimitri, veţi rămâne acasă.

    Brusc, toată fericirea pe care mi-a dat-o perspectiva de a merge undeva, împreună cu familia, îmi cade la picioare. Chiar dacă acum sunt de-a dreptul îngrozită, încerc să nu le arăt asta, pentru a nu le strica toată bunădispoziţia. Simpla idee de a sta singură cu Dimitri, cel puțin o zi, îmi dă fiori în tot corpul. Cel mai mare coşmar devenit realitate.

    - Mă bucur că aţi ales această cale şi că încercaţi să fiţi din nou fericiţi, spun, cu un zâmbet mai mult decât forţat. Sper să vă rezolvaţi problemele, mai adaug.

    Cu acestea spuse, mă ridic de pe bancă, îmi strâng lucrurile şi pornesc pe jos, spre casă.

    Sunt dezamăgită de mine. De ce aveam asemenea vise? Visele de genul acesta, sunt pentru a ispiti oamenii. Nu sunt adecvate, mai ales că în joc, este relaţia părinţilor mei. Oare de ce mă aşteptam ca aceştia să ne ducă cu ei? Este un gând normal, însă cu cât stau să analizez situaţia, cu atât conştientizez că reacţia mea, a fost una total greşită. În loc să accept situaţia aşa cum e, eu îngreunez problemele alor mei, deoarece acum se vor simţi vinovați, ceea ce nu e cazul. Doar eu sunt vinovata în toată tărăşenia asta.

     Încet încet, ajung să mă debarasez de această stare de spirit negativă. Nu am nevoie în viaţa mea de asemenea egoism. Realizez că ce am făcut a fost din pur egoism.

     Alung această stare cu ajutorul a ce se află în jurul meu, natura. Am venit în singurul loc care poate să mă liniştească. Tot ce mă înconjoară îmi dă o stare de optimism, de puritate şi bunătate. Energia mea pozitivă se trage de la viaţa care mă înconjoară. Ceea ce se află împrejurul meu este ca o pătură de alinare peste sufletul meu. Natura în cel mai sălbatic veşmânt al ei.

     După timpul petrecut aici, e vremea să mă întorc acasă. Nu mi-e uşor să plec de aici. Aş sta toată viaţa aici, însă trebuie să ajung acasă.

    Când însfârşit ajung acasă, mă îndrept direct spre camera mea. Nu vreau să-mi zdruncin şi ultimul dram de calm pe care, cu greu l-am adunat, într-o discuţie inutilă pe care, reuşesc să o evit. Mă pun în pat, după ce fac un duş calmant, iar pijamalele pufoase au un efect şi mai relaxant asupra mea.

     Dimineaţa ajunge cu grabă, iar eu mai am douăzeci de minute să ajung în banca mea, de la liceu. Se pare că am uitat să-mi setez alarma, pentru a mă trezi. În două minute mă aflu lângă uşă, încălţându-mi pantofii.

     În ultimele două minute de pauză, reuşesc să ajung, însă simt că plămânii mei vor să iasă afară. Mă simt de parcă aş fi alergat la un minimaraton.

     Orele de dinainte de pauza mare trec destul de repede. În pauză, Rosemarie m-a întrebat de câteva ori dacă sunt bine. Răspunsurile mele sunt pe lângă ceea ce mă supără cu adevărat. Împreună hotărâm ca după cursuri să rămânem la biblioteca şcolii pentru a învăţa pentru lucrarea la biologie.

     Cursurile de după pauză trec mai încet, dar până la urmă mă trezec la o masă din bibliotecă, cu caietul de biologie în față, alături de Rosemarie.

     Îmi aud numele strigat şi am impresia, că nu e prima dată când încearcă să-mi distragă atenția de la gândurile mele.

     - Ce s-a întâmplat? Spune-mi! Iar de data asta nu mai accept jumătăți de răspuns.

     - Nimic, spun, încercând să-mi fixez privirea asupra ceva. Mă simt de parcă în mintea mea se dau nişte războaie.

     - Lexi, nu mă duci tu pe mine cu zăhărelul. Spune odată ce te frământă.

     - Egoismul meu. Mi se pare că nu are limite. Mă aşteptam la ceva prea mult, pentru simplul fapt că părinţii mei s-au regăsit. Credeam că mă vor duce cu ei în vacanţă. Abia mai apoi mi-am dat seama că aş fi fost ca o piatră pentru ei. Doar că reacţia mea a fost total una greşită.

    - Înțeleg. Crede-mă că părinţii tăi nu te consideră egoistă. Ei ştiu că te bucuri pentru împăcarea lor şi de aceea voiai să le fi aproape.

     - Mulţumesc! Însă chiar ştiu cum am fost de fapt, iar asta mă face să mă simt şi mai rău. Putem să lăsăm subiectul acesta la o parte?

    Aceasta încuviinţează, fără a mai adăuga ceva.

    Terminăm sesiunea de învăţat, iar eu mă trezesc în acelaşi loc de ieri, cu aceiaşi înclinaţie spre o anumită parte a acelui minunat luminiş.

    Acum îmi dau seama de ce mă simt atât de bine în acest loc. De ce parcă aş renaşte doar când mă gândesc la acest loc. Aici m-a adus Klaus după ce am ieşit din spital. Aici am văzut ploaia care mi-a spălat atunci sulfetul.

     Ciudat lucru faptul că odată ce mi-am adus aminte ploaia aceea miraculoasă, o alta s-a abătut asupra mea. Nu trec mai bine de cinci minute şi deja mă simt de parcă aş fi în maşina de spălat. Însă nimic nu se compară cu simțămintele pe care ploaia le trezeşte în mine. Bucuria şi recunoştinţa, pentru simplul fapt că ploaia aceasta a venit ca să-mi spele sufletul de noroi. Mă simţeam atât de rău. Mă simțeam murdară din cauza acelui egoism, de care am dat dovadă. Dar mai ales mă simţeam murdară fiindcă mi-am făcut părinţii să se simtă vinovați şi obligaţi să facă ceva în acest caz.

     După ce s-a mai domolit ploaia m-am îndreptat spre casă. Mai aveam de mers cam douăzeci de minute, când în dreptul meu se aude o bubuitură putenică.

__________________________________

Bună! Voiam să vă mulţumesc pentru cele 1000+ de vizualizări. Vă mulţumesc pentru că îmi citiți cartea. Sper să vă placă acest capitol. Mi-aţi fi de mare ajutor dacă aţi veni cu o părere sau un sfat. Mulţumesc!