A fost odată...

Capitolul 17

    După ce am făcut vreo trei tăieturi, care am impresia că-mi vor ajunge o vreme, las lama să cadă la pământ. Nu mai vreau să fiu nevoită să apelez la ea. Chiar cred că voi reuşi să-mi rezolv problemele, fără să fiu nevoită să mă automutilez. Vreau să pot!

    Klaus îmi aruncă o privire neputincioasă, după care se ridică de lângă mine. Merge în spatele maşinii şi scoate din portbagaj o trusă de prim ajutor. Vine spre mine şi se lasă din nou lângă mine. Îmi ia mâna într-a sa şi deschide trusa. Îmi smucesc mâna.

     - Nu e nevoie să faci tu asta, să ştii că mă descurc şi singură!

    - Niciodată nu am pretins că n-ai putea, însă vreau să fac asta. Ca să mă simt eu mai bine. Lasă-mă pe mine! Te rog!

    Nu mai spun nimic, doar încuviinţez.

    Îmi cuprinde din nou încheietura cu degetele. Îi sunt calde şi mari, aşa că pielea încheieturii mele se răsfaţă cu acest simţ. Este atât de plăcută atingerea lui, încât nu-mi dau seama când termină cu bandajatul rănilor.

    Când ridic privirea de la mâinile noastre, care se ating, realizez că privirea lui Klaus este fixată asupra feţei mele. Se uită intens la mine, fără să-şi dea seama ce efect are asupra mea. Muşchii din stomacul meu se contractă, iar bătăile inimii se înteţesc.

    - Haide! spune acesta şi mă ia de mână. Mergem undeva.

    Călătorim cu maşina în jur de o oră. În final, ajungem într-un orășel mic. Atât de drăguţ, încât rămân nemişcată câteva zeci de secunde.

    Ajungem în spatele unui bloc, şi acesta mic. El coboară repede din maşină, în timp ce eu stau şi admir priveliştea. Este atât de... atât de perfect!

    Klaus se apropie de portiera mea, o deschide şi mă ajută să cobor din maşină. Mă ia de mână, după care îşi dă seama că e mâna aceea, aşa că trece de celaltă parte a mea, pentru a mă lua de mână.

    Ne apropiem de bloc, iar Klaus se opreşte. Se aşează pe asfaltul din spatele blocului. Mă trage de mână, aşa că mă aşez şi eu lângă el.

    Mă aşteptam să-mi de-a drumul la mână, însă din contră, acesta îşi împleteşte degetele cu ale mele.

     Acest gest mă surprinde, deoarece mereu e mai rezervat cu mine. Evita apropierile dintre noi, însă se pare că acum, situaţia a luat o altă întorsură. Totuşi, nu pot să spun că nu mă bucură acest lucru. În adâncul meu, mereu îmi doream ca el să nu fie atât de distant cu mine. Aşa că, acum încerc să mă bucur cât mai mult de această senzaţie, fără să fie prea evident.

    După un timp, Klaus se ridică şi se îndreaptă către maşină. Se aşează pe locul şoferului fără a spune nimic. Se uită la mine, după care coboară geamul.

    - Vi? Mergem acasă.

    Nu îi răspund, în schimb mă îndrept către maşină. Urc şi eu în dreapta lui. Acesta vrea să introducă cheia în contact, însă îl opresc. Mă întorc în scaun, astfel încât să fiu cu faţa spre el.

    - Uite, nu-mi dau seama de ce te-ai supărat brusc, însă am să-ţi spun ceva.

     Fac o pauză, timp în care îmi ordonez gândurile, care tind să se împrăştie. Încep să cred că el e responsabil de asta, ca de fiecare dată.

    - Mai şti când ţi-am spus, acolo pe stradă, că vreau să plec departe de acel loc, chiar şi o săptămână, dacă e nevoie, pentru a-mi putea reveni?

    Acesta încuviințează, fiind atent la mine, aşteptându-mi continuarea.

    - Ei bine, să ştii că nu am spus-o doar aşa. Chiar vreau să fac asta. Aşa că o să-ţi lansez o invitaţie. Dacă pot să-i spun aşa.

    Nu-mi vine să cred ce discurs am ţinut. Am faţa înflăcărată de la vorbitul repede, dar şi de la emoţii.

    - Ce fel de invitație? întreabă acesta, cu un zâmbet, care i se tot întinde pe buze.

    - Nu fi rău! îl atenţionez eu în glumă. Deci, nu ai vrea să mi te alături "evadării" ? întreb eu, mimând în aer ghilimelele. Să ştii că nu eşti obligat să o faci, însă te-aş ruga să vii. Tu eşti sprijinul meu. De când te-am cunoscut, mi-ai fost alături. De mult timp nu am simţit că cineva mă vrea altături, fără a-i fi milă de mine. Şi în plus, chiar am nevoie de sprijinul tău. Te rog, acceptă să stai cu mine, măcar câteva zile!

    - Bine, accept. Nu pot să refuz o fată cu nişte ochi atât de frumoşi, spune el, în timp ce eu roşesc.

    Nici nu-şi dă seama, că eu mai am puţin şi îmi cresc aripi. Apoi o să-mi iau zborul. Pe lângă faptul că mă ţine de mână, iar degetele lui desenează în palma mea mici cerculeţe. Mi-a mai spus şi că sunt frumoasă. Nu am mai primit acest compliment de mult timp. Pentru mine înseamnă mult, foarte mult.

    Tot ce fac pentru a-i mulţumi, este să îi înconjor gâtul cu mâinile mele. Îl strâng la piept şi simt că nu aş mai vrea să-i dau drumul vreodată.

    - Mulţumesc! îi şoptesc la ureche.

    Nu mai spune nimic. În schimb iese din maşină şi îmi face semn, să fac şi eu la fel.

    Mergem prin acest minunat orăşel pentru a căuta un loc de cazare. Însă, se pare că soarta nu ne încurajează, deoarece nu găsim decât o cameră, cu un singur pat mare.

    Spre mirarea mea, Klaus insistă să o închiriem, timp în care, eu propun să dormim în maşină pentru a nu cheltui banii.

    - De ce ai dormi în maşină, când am dat de camera asta? spune acesta, în timp ce mergem la maşină pentru a o parca la acel motel.

    - Păi de ce să cheltui bani degeaba?

    - Nu sunt o problemă! Nu pot să te las să dormi într-o maşină, nu demult ai ieşit din spital. Nu! Categoric nu!

     - Bine, spun înfrântă.

     Ne ducem maşina la motel şi pornim pe jos, spre un mic luminiş către care am fost îndrumaţi.

     Pe drum, Klaus m-a luat din nou de mână. Mergem aşa pe stradă, iar oamenii zâmbesc la noi. Ne cred un cuplu adevărat. Arătăm ca un cuplu adevărat, ceea ce mă face să mă simt iubită. Chiar dacă e o iluzie, prefer să mă hrănesc cu ea, decât cu crudul adevăr.

_________________________________

Bună dragilor! 

Îmi cer scuze pentru întârziere! Voiam să vă mulţumesc din suflet pentru susţinerea acordată. Sunteţi minunaţi! Scuze pentru eventualele greşeli! Enjoy!