A fost odată...

Capitolul 16

    Nu ştiu ce să fac. Stau în mijlocul străzii fără a fi capabilă să mă mişc. Nici un simţ nu-mi mai este raţional. Cum se poate aşa ceva? Déja-vù. Acesta este cuvântul pe care îl căutam.

    Probabil că ceea ce o să spun, este unul dintre factorii care mi-au influențat purtarea. Acum exact doi ani şi patru luni am luat parte la un accident.

    Mă plimbam pe stradă, aşteptându-mi o prietenă pentru a ieşi la o îngheţată. Când aceasta ajunge, ne îndreptăm spre trecerea de pietoni pentru a putea să ajungem de cealaltă parte a străzii. Eu, neavând răbdare să aştept foarte mult, m-am aventurat pe trecere, fără a mă asigura.

    Tot ce am auzit a fost numele meu. După care totul pare să se fi mişcat cu încetinitorul. Îmi întorc capul şi văd o maşină care vine spre mine. Frâna, însă viteza era prea mare pentru a putea opri la timp. Aşteptam moartea. Eram împăcată deja cu ideea asta, când m-am simţit împinsă la o parte.

    Cad pe caldarâm, reuşind să scap de moarte. Însă prietena mea ajunge sub roţile maşinii. O parte din gamba mea ajunge şi ea în acelaşi loc.

    Toate emoţiile de atunci încă-mi sunt vii în minte. Durerea în primă fază. Durerea fizică. Apoi când privirea mi-a căzut pe faţa prietenei mele, care ciudat, zâmbea. Părea fericită. Ochii acesteia aveau o scânteie de viaţă. Pur şi simpul am simţit cum tot universul meu se face cioburi. Mă simţeam atât de vinovată încât simţeam povara pe umeri. Parcă mă făcea să mă ghemuiesc sub puterea ei. Cel mai groaznic sentiment pe care l-am trăit în viaţa mea. Vinovăţia. Ambulabţa se auzea din depărtare, oamenii care încercau să mă facă atentă. Şoferul maşinii încerca disperat să mă scoată de sub roata lui.

    Au urmat luni de chinuri, coşmaruri şi nopți nedormite. După acea întâmplare, nu am scos un cuvânt jumătate de an. De fiecare dată când închideam ochii, zâmbetul de pe faţa ei era prezent.

    Aceeași bubuitură, dar în altă lume. Alt oraş, alte persoane. Parcă frica de a nu fi vreo victimă mă aduce lângă maşină. Mă rog ca, dacă a murit cineva, măcar să o fi făcut fără durere, repede. Parcă nici nu-mi pot fixa privirea pe jos, lângă maşină. Totuşi, îmi impun să arunc măcar o privire, iar ceea ce văd îmi aduce o infimă satisfacție. Se pare că fata care a ajuns acolo e întreagă, fiind extrem de speriată şi avea o mână prinsă sub maşină.

    După ce ambulanţa a sosit, am fost obligată să părăsesc locul. Însă nu m-am îndepărtat mult. Voiam să văd că e bine. Aveam nevoie de confirmarea asta, pentru a-mi putea continua drumul spre casă.

    Mă aşez pe trotuar. Sunt obosită, iar amintirile mă ajung din urmă. Ella îşi face apariţia în mintea mea. Vreau să vorbesc cu ea.

    Nu sesizez când o maşină se opreşte în dreptul meu. Lacrimile de dor îşi fac apariția. De data asta nu-mi doresc să le reţin. Le las în voie, iar acestea îmi inundă faţa, luând-o la vale spre asfalt.

    Simt din nou o mână mare pe umăr. În acelaşi timp, simt strângerea acesteia şi o încredere care îmi este inspirată de persoana din spatele meu. Instinctul îsi face apariţia şi-mi vinde pontul despre cine se află în spatele meu. Inima mea participă la un maraton de bătăi.

    Am nevoie de prezenţa lui. Simt că mă desfac în bucăţi. E o durere pe care am mai simţi-o. Ştiu ce poate să facă cu mine. Şi mai ştiu si singurul antidot al ei. Însă am promis să n-o mai fac. Alt paradox în viaţa mea.

     Sunt cuprinsă într-o îmbrăţişare mare, care-mi dă o infimă speranţă de mai bine. Însă sufletul meu tânjeşte după descărcare.