A fost odată...

Capitolul 20

    Razele pure ale dimineţii, sunt cele care mă trezesc din somnul meu dulce. Nu vreau să mă ridic încă, aşa că mă întorc pe o parte, să văd dacă şi Klaus s-a trezit. Mare mi-e mirarea când văd locul de lânga mine gol.

    Mă întreb unde s-o fi dus. Data trecută când a dormit cu mine şi a plecat mai repede, mi-a lăsat un bilet, să ştiu unde e. Acum, nimic.

    Nu vreau să cred că m-a lăsat aici, singură. Nu ar face asta, nu? Nu. Sunt sigură că e pe aici pe undeva. Mă ridic uşor din pat şi mă îndrept spre baie, unde-mi fac rutina. Pornesc pe hol şi cobor scările pentru a ajunge în holul principal.

    Mă îndrept către restaurantul mic din incinta motelului. De obicei, mănânc foarte puţin, doar cât să simt că am ceva în stomc, însă în dimineaţa asta îmi e chiar foame.

    Când ajung în restaurant, îmi întorc privirea pentru a găsi o masă goală, dar se pare că până la urmă, nu o să am nevoie de aşa ceva.

    Klaus stă singur la o masă cu un pahar de vin în faţă. Are mâinile împreunate în faţă, de parcă ar spune o rugăciune, iar ochii îi sunt ațintiţi în faţă, cu o privire pierdută care mă face să cred că gândurile l-au dus departe în această dimineaţă.

    Mă îndrept spre masa lui. În drum spre ea, îmi iau un meniu de pe bar. Ajung la masă. Mă aşteptam ca el să mă observe, însă a rămas în aceiaşi poziţie, neschiţând nici un gest. Mă aşez pe locul din faţa lui şi mă uit la el. Cred că gândurile lui sunt foarte intense, deoarece nu pare să fie cu mine, aici, în acest restaurant decât cu trupul, nu şi cu mintea.

    Îmi aşez o mână peste a le sale. Abia acum văd că reacţionează la acest gest.

    Tresărind, îşi fixează privirea asupra mea. Se uită la mine, iar mâinile lui îmi iau mâna şi împreună, le aşază pe masă.

    - Lexi! spune acesta parcă vrăjit.

     Nu spun nimic, în schimb, mâna liberă mi-o duc spre obrazul lui şi o aşez acolo. Încet, cu degetul mare, încep să-i mângâi faţa. Văd cum închide ochii şi-şi lasă obrazul în palma mea.

    - Eşti bine? întreb, sperând ca răspunsul să fie afirmativ.

    Încuviinţează, iar acest gest are scopul de a mă calma. Mă bucur că e bine. Ştiu că asta e doar într-o proporţie mică şi doar ca să mă simt eu bine, dar mă clamează acest gest, chiar dacă în spatele lui, se află o minciună.

    Mi-aş dori să pot să şterg cu un burete tot ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni. Să uităm totul şi să revenim la ce era înainte de toate astea.

     În viaţă trebuie să contăm pe realităţi, nu pe dorinţe! Realitatea e cea din faţa mea, cea pe care aş vrea să o schimb, cea care ne face să suferim.

     Chelnerul îşi face apariţia pentru a-mi lua comanda, însă pofta de mâncare mi-a dispărut văzându-l pe Klaus într-o asemenea stare.

     Am cerut doar o apă cu lămâie, iar meniul i l-am returnat.

    - Ce s-a întâmplat? întreb, încet, sperând ca acesta să-mi spună. Vreau să ştiu dacă este ceva cu care l-aş putea ajuta. Nu o să ezit s-o fac.

     - Păi, nu s-a întâmplat nimic nou, însă încep să cred că discuţia de aseară, despre mama, mi-a deschis ochii abia acum. Cred că, numai în momentele astea îmi dau seama de fapt ce s-a întâmplat.

     - Îmi pare rău! Din cauza mea treci acum prin toatea astea, din nou. Nu ar fi trebuit să mă aflu aici. Habar nu am cât rău fac doar prin simpla mea prezență.

     Mă simt groaznic. De ce fac mereu numai ce nu trebuie? Prezenţa mea nu le face bine persoanelor din jurul meu.

    - Nici prin gând să nu-ţi treacă aşa ceva! spune Klaus, care acum pare să fie nervos. Nu eşti cu nimic vinovată pentru toate astea. Acesta e cursul vieţii, unii se nasc, iar alţii mor. Nu ai nici o implicaţie în toate astea.

    Cursul vieții. Are dreptate. Vreau să-i dau dreptate. Nu am nici o implicaţie în ceea ce natura  ne-a dat să trăim. Şi totuşi.

     - Să zicem că ai dreptate, însă am şi eu o întrebare, cu ce te ajută vinul în toate astea?

     Klaus începe să râdă. Mă bucur că am reuşit măcar să-l facă să râdă.

    - Nu mă ajută în probleme, însă mă ajută să mă calmez. Fii fără frică! N-am să mă îmbăt, te asigur că un pahar nu are asemenea efect asupra mea.

     - Ştiu, spun fără chef.

     După ce-mi termin apa cu lămâie, mă ridic de pe scaun şi mă îndrept către camera noastră. Nu ştiu de ce, însă paharul acela de vin, mi-a tăiat tot elanul. Ştiu că el nu mă va lovi, cum o făcea tata după un pahar de vin, însă frica tot a pus stăpânire pe mine. Ea m-a făcut să plec de la masă. Ar trebui să am mai multă încredere în Klaus, dar instinctul nu mă lasă.

      Pentru a mă linişti, îmi iau o ţigară din pachetul de pe măsuța mică de sticlă din cameră. Ies pe balcon, la fel ca şi aseară.

      Aprind ţigara şi trag în piept fumul care mi se pare atât de liniştitor. Nici nu-mi dau seama cât de repede am fumat acea ţigară, însă îmi dau seama că a avut un efect miraculos asupra mea.

      Intru în cameră şi iau tot pachetul cu mine, pe balcon. Aprind o a doua ţigară şi las fumul acesteia să mă învăluie. Pe aceasta o savurez pe deplin, iar când să-mi aprind o a treia, cineva mi-o smulge dintre degete şi o aruncă peste balcon.

      Şocată, mă întorc şi dau de Klaus. Un Klaus roşu la faţă de mânie. Oare ce se întâmplă?

      - Nu ţi-au ajuns două? spune, în timp ce se uită în scrumiera de pe măsuţă. O mai vrei şi pe a treia?

     Nu spun nimic. Nu pot să cred că am fumat două țigări, una după alta. De obicei, îmi place să fumez una la două zile, însă acum am întrecut măsura. Oare ce se întâmplă cu mine?

     Klaus mă trage de mână în cameră şi de acolo pe hol.

     - Unde mergem?

     Întrebarea mea rămâne plutind în aer, ca fumul țigării.

__________________________________

Bună dragilor! Am revenit după o scurtă pauză. Cu ocazia asta vreau să vă fac o recomandare de carte. Cartea se numeşte "Dragoste şi suferinţă " şi este scrisă de buna mea prietenă, DeeniB . O găsiţi şi la lista mea de lecturi "The best". Enjoy!

Mulţumesc că-mi citiţi cartea şi vă mulţumesc pentru susţinerea acordată! Vă iubesc!