A fost odată...

Capitolul 23

     Zorii zilei îşi fac simţită prezența. Razele soarelui îmi încălzesc faţa, iar gingăşia lor mă răsfaţă. Îmi dau seama că trebuie să mă duc la liceu, iar acest lucru, mă încântă într-un mod ciudat.

     Deschid ochii alene, şi îi închid la loc. Stai! Ce?!

     Redeschid ochii speriată, iar aceştia se fixează pe faţa lui Klaus. Cum se poate aşa ceva? Acesta se uită la mine, zâmbind. Mă încrunt şi mă ridic.

     Fără a-i adresa o vorbă, plec în baie. Mă opresc în faţa oglinzii, unde mă uit la reflexia mea. Aceasta, are ochii mari, iar în privire i se citeşte o urmă de frică.

     Nu-mi pot da seama cum de Klaus a putut să vină la mine, mai ales aşa, pe nepusă masă. Încep să cred că, nu-şi mai aminteşte ce a făcut aseară.

    Indiferent de ce îşi aminteşte sau nu, eu sigur nu-i voi da apă la moară. Probabil așteaptă să mă comport normal, însă acest lucru nu se va întâmpla. Nu pot să-mi scot din minte, acel moment în care, m-am trezit pe caldarâm, doborâtă de forţa mâinii sale.

      Mă întorc în cameră, pentru a-mi lua ghiozdanul şi telefonul.

     El stă în acelaşi loc, nemişcat. Singura diferenţă, e expresia feţei. Dacă înainte zâmbea, acum este încruntat şi gânditor. Mă întreb ce i-a captat atenţia atât de tare, încât să nu observe prezenţa mea în cameră.

    Mă uit la ceasul de pe telefon. Se pare că, m-am trezit mai repede, deoarece, mai am patruzeci şi cinci de minute până la începerea primului curs. Îmi las ghiozdanul lângă birou, iar eu mă asez pe scaun. Cum Klaus este încă în reverie, decid să-mi ocup timpul cu o schiţă pe care o am de mult în minte.

      Văzusem acum aproximativ un an, în Moscova, doi căței, care dormeau în curte. Erau atât de minunaţi, încât imaginea mi-a rămas întipărită în minte.

     Acum, cu Klaus lângă mine şi în acelaşi timp, departe de mine, las vraja amintirii să mă învăluie. Căţeii prind viaţă pe hârtia din faţa mea.

     O respiraţie caldă se simte pe ceafa şi părul meu. Pielea mea se face de găină, iar eu mă cutremur. Nu trebuie să mă întorc ca să-mi dau seama a cui e. Hârtia îmi zboară de sub mâini. Mă întorc spre Klaus, în speranţa de a o recupera, însă acesta deja o ascunde în buzunarul pantalonilor.

    - Asta-i a mea, spune, pe un ton uşor amuzat.

    - De fapt, e a mea, spun, uitându-mă intens la acesta.

     De ce ochii mă prind în capcana lor? De fiecare dată, când îmi încrucişez privirea cu a lui, simt că pământul îmi scapă de sub picioare, că pot să zbor şi în acelaşi timp să cad. Simt că trăiesc.

      - Nici vorbă! exclamă acesta. În plus, dacă vrei să ajungi la timp la şcoală, trebuie să plecăm, mă informează, cu un calm puţin forţat.

     Se comportă atât de firesc, încât starea de nervozitate mă cuprinde din nou.

    - Nu plec nicăieri cu tine, mă descurc şi singură! Nu e prima dată când o fac! spun, extrem de nervoasă.

     - Ce s-a întâmplat? De ce eşti așa?

     Pufnesc cu dezgust şi mă ridic de la birou. Cum poate să mă întrebe ce s-a întâmplat?

     - Nu vreau să mai vorbesc cu tine, spun severă, în timp ce cobor scările blocului.

    Acesta se opreşte în capul scărilor, se uită la mine şi face ochii mari de surprindere.

     - Cum ai spus?

      Nu răspund, iar câteva secunde mai târziu, simt cum pământul pleacă de sub tălpile mele.

     - Lasă-mă jos! Eşti tâmpit? spun fără a-mi da seama.

      Simt şi aud, cum o palmă mă loveşte peste fund.

      - Au! Mai fă asta odată şi te lovesc.

     Aceeaşi senzaţie ca prima dată. Mă răzbun, dându-i un pumn în spate.

      Ajunşi jos, lângă maşină, mă coboară de pe umărul său şi deschide maşina. Obligată de timp şi de insistenţa sa vădită, urc în maşină.

     Tot drumul îl parcurgem fără a mai scoate un sunet.

     Ajunsă la liceu, o observ pe Rosemarie aşteptându-mă, lângă poarta acestuia. Când picioarele mele fac contact cu pământul, sunt trasă într-o îmbrăţişare uriaşă.

      - Şi mie mi-a fost dor de tine, love! îi declar eu, răspunzându-i la îmbrăţişare.

      - Repede, începe cursul de istorie, spune aceasta, trăgându-mă spre intrarea în liceu. O ultimă privire în spate, îmi dezvăluie un Klaus cu capul pe volan.

      La sfârşitul tuturor cursurilor, sunt obosită, iar cheful de a mai face ceva, mă părăseşte cu desăvârşire. Pornesc alături de Rose spre casă. Ea stă doar cu câteva case mai departe de mine.

      Rămasă singură nu-mi pot stăpâni fluxul de gânduri, care dau năvală peste mine. De ce s-a făcut Klaus că plouă? Chiar are impresia că, ce a făcut nu m-a afectat în vreun mod?

     Când, într-un final ajung acasă, Dimitri se uita la un meci, pe canapea.

      Nu-mi e foame, așa că mă îndrept spre bucătărie, pentru a-mi face un suc de fructe.

     Curăţ cele necesare şi aştept ca electrocasnicul să-şi facă treba.

     Pe nepusă masă, simt cum mâna îmi este răsucită la spate.

     - Au! De ce? întreb, extrem de surprinsă.

     - De aia! răspunde acesta arogant.

      Cu toate că acesta este un comportament obişnuit, ce nu mă aşteptam, a fost să mă ia de gât şi să mă lovească cu spatele de masă.

     - I-ai spus ceva? întreabă extrem de nervos.

     - Ce să-i spun? Cui?

     - Ce-ai văzut. Nu face pe proasta!

     - Nu, nici nu o voi face! Ţi-am jurat că aşa va fi!

     Revoltată, încerc să-i înlătur mâna, care nu lasă cale aerului, însă e în zadar, forţa mea nu se compară cu a lui.

     Cred că, pentru a se face bine înţeles, înteţeşte strânsoarea. Aerul devine tot mai necesar.

     Când îmi dă drumul, senzaţia de sufocare, lasă loc celei de durere. Plămânii mă ard, în nevoia lor acută de aer.

     Camera mea mi se pare cel mai bun refugiu, aşa că las sucul şi plec.

     Locul în care am pus ultima dată lama, îmi face cu mâna, pare să fie un panou luminos. Însă să apelez la metoda asta de refulare, ar însemna să apelez la Klaus. Exclus!

    Spre deosebire de el, eu îmi respect promisiunile.