A fost odată...

Capitolul 7

    E din nou dimineaţă. Mă duc la baie, unde-mi fac rutina. Luându-mi bluza neagră pe mine, observ că tăietura primită începe din nou să sângereze. Se pare că este o tăietură chiar adâncă.

     Ajung la liceu, mă duc către clasă, iar când intru, o fată stătea cu capul pe bancă plângând.

     Mă îndrept către aceasta, deşi intenţionasem să nu atrag atenţia asupra mea. Nu-mi doream prieteni, la ce buni dacă la un moment dat te înjunghie pe la spate?

     Totuşi, nu suport să văd pe cineva plângând. Ajung lângă ea, mă las pe vine şi o prind de umăr, încurajând-o muţeşte.

    - Ce s-a întâmplat? o întreb, sperând să nu mă respingă.

     - Nu pot să cred! exclamă aceasta.

    - Ce nu poţi să crezi?

    - Până şi unei străine îi pasă de mine, doar mamei mele nu. A plecat şi m-a lăsat de izbelişte, spune izbugnind în plâns.

     - Nu trebuie să te simți prost. Crede-mă, uneori e mai bine să plece, decât să rămână. Ştiu ce zic, proprie experienţă.

    - Nu-mi spune că şi tu te afli în aceeaşi situaţie.

    - Nu chiar, dar o să afli, am un sentiment că o să ne înţelegem foarte bine.

    - Rosemarie! se prezintă fata care în curând va deveni prietena mea.

    - Lexi! Îmi pare bine! spun şi o strâng în braţe.

     Orele încep, iar noi hotărâm să ne vedem astăzi în parc, după ore.

    Ajung acasă, mulţumind cerului pentru că Dimitri nu e acasă. Nu vreau să am nişte "semne", ca Rosemarie să vadă ce frate sălbatic am înainte să îi prezint viaţa mea "roz".

     Mă schimb în trening, deoarece mă gândesc şi să alerg puţin. Ies din casă şi mă îndrept spre parc, cu căştile în urechi. Mă gândesc la acei ochi care nu-mi dau pace de câteva zile.

    Nu aud decât claxonul, totul făcându-mi-se negru în faţa ochilor.