A fost odată...

Capitolul 12

     A trecut o săptămână de când sunt aici. Nu mai suport acest loc, mă face să mă sufoc. Nu am voie să ies afară. Medicul spune că încă sunt prea slăbită, deoarece am pierdut mult sânge şi din cauza comoţiei suferite.

      Klaus nu a mai trecut pe aici de când a venit Dimitri şi nu l-a lăsat să intre la mine. Mi-a spus că coboară până jos să-şi ia ceva de mâncare. De atunci nu a mai apărut. L-am sunat de mii de ori şi i-am lăsat zeci de mesaje. Niciunul nu a primit vreun răspuns. Mă simt atât de singură.

     Uneori îmi mai alungă plictiseala un băiat din salonul de vis-a-vi, care trece pe la mine în fiecare zi în jurul prânzului. Are un picior rupt, dar totuşi se deplasează până pe fotoliul de lângă patul meu.

      În perioada în care Klaus era prin preajmă, medicii mă lăsau dezlegată. Cred că aveau încredere în el că nu o să mă răpească sau nu o să plece, lăsându-mă nesupravegheată. Când a plecat credeam că nu or să mă lege, dar m-am înşelat. Şi m-am înşelat pentru că, Klaus mai pleca din când în când după o cafea sau ceva de jos, iar când era plecat nimeni nu m-a legat înapoi.

      Însă în ziua când a plecat, la puţin timp, au venit medicii şi ciudat, cei de la pază, pentru a mă lega. Şi de atunci sunt prizonieră aici. Aş vrea măcar să am acces la o lamă, să mă descarc de suferinţă.

     Când suferinţa sufletească e prea puternică pentru a-i mai face faţă, doar durerea trupească mă face să nu mai simt ce am în suflet şi să mă descarc.

      După mult timp de când nu am mai auzit sau văzut pe cineva în aceste zile, telefonul îmi sună. Mă uit pe ecranul telefonului, iar numărul lui Klaus îmi apare în faţa ochilor.

     - Da? răspund fără nici o inflexiune în voce.

    - Lex? spune acesta nesigur.

     - În persoană, răspund ironic. Încerc să-mi reţin lacrimile care ameninţă să cadă.

     În aceste zile am plâns mai mult decât am făcut-o în toată viaţa mea. Nu pot să cred cât de slabă am ajuns. Întotdeauna mi-am dorit să fiu puternică, să nu mă las călcată în picioare de nici o persoană. Poate că nu am reuşit să îmi ascult acest principiu, deoarece Dimitri mă umileşte zi de zi. Totuşi nu mă aşteptam să fiu lăsată aici de Klaus, poate m-am înşelat în privinţa lui. El m-a dezamăgit când a plecat fără ca măcar să spună ceva. Pe lângă asta, a minţit spunându-mi că pleacă la magazin. Ştia foarte bine de la medici în ce stare mă aflam din punct de vedere emoţional.

     Nu se mai auzea nimic din difuzorul telefonului, aşa că l-am îndepărtat de ureche ca să văd dacă cumva a închis. Dar încă era acolo, probabil gândindu-se la ce altă minciună să-mi mai spună. Se aude un oftat greu.

     - Îmi pare rău! se aude vocea slabă a acestuia.

      - Cu ce mă ajută pe mine scuzele tale? M-ai lăsat aici. M-au legat din nou. Plâng în continuu şi habar nu am de ce. Nici o lamă nu am pe aici. Îmi vine să mă sinucid de plictiseală.

      - Nu spune asta! Vorbeşte gura fără tine, spune pe un ton ameninţător.

      - Îmi doresc să mor! spun şi simt cum sângele îmi urcă în obraji de furie.

     - Taci! spune acesta, renuntând la tonul de ameninţare. Pare că e disperat.

     - De ce? întreb, nefiind nevoită să-i ofer informaţii suplimentare, ştiind bine la ce mă refer.

      - De ce? De ce? mă imită cu o voce piţigăiată.

      Nu mai spun nimic şi simt lacrimile trădătoare cum îmi părăsesc ochii. Încerc să nu scot nici un sunet, dar un hohot îmi scapă printre buze.

      - Plângi? spune acesta cu o voce îngrozită.

     - Nu, spun, însă glasul spart mă dă de gol.

     - Vin acum acolo.

      În momentul următor aud bipăitul telefonului. Nu pot să cred că o să vină aici. Nu poate să apară aici, pe nepusă masă. Arăt ca naiba! Îmi aplec capul spre mână pentru a-mi aranja cât de cât părul.

     În mai puţin de cinci minute uşa de la salonul meu se deschide extrem de încet, iar capul lui Klaus îşi face apariţia de după aceasta.

      - Frumoaso! spune Klaus, venind spre mine şi plasându-mi un sărut lung pe frunte. La fel ca ultima dată când a făcut acest gest, simt cu pielea mea ia foc, însă pun toate acestea pe seama faptului că sunt instabilă emoţional.

      Mă dezleagă de picioare şi de mâini. Ciudat, dar cea dreaptă era legată de la cot. Probabil pentru a putea să vorbesc la telefon.

      Imediat ce sunt liberă îmi frec încheieturile, care sunt pline de vânătăi de la cât am smucit de ele.

      - De ce refuzi să mănânci? Toată săptămâna te-ai hrănit doar cu perfuziile care le-ai primit şi două înghiţituri primite de la colegul tău de alături. De ce-mi faci asta?

     Nu răspund nici unei întrebări în schimb îmi arunc braţele în jurul gâtului său. Îl strâng la piept. Oricât de tare m-ar durea că m-a minţit sau că a plecat, nu pot să nu recunosc că mi-a fost dor de el.

     Mă strânge la rândul lui şi îmi şopteşte în ureche:

      - Îmi pare nespus de rău că te-am lăsat aici! Nu mi-am dat seama ce efect va avea acest fapt asupra ta.

      - Te rog să nu mă mai laşi singură. Mi-am dorit încă de o sută de ori moartea, la fel cum o făceam înainte. Încerc să nu fac aceeaşi greşală. Chiar dacă ştiu că odată ce mă voi întoarce acasă, nimic nu va fii diferit.

     - Ce vrei să spui cu asta?

      - Îţi mai aduci aminte acea tăietură de pe antebraţul meu? îl întreb, ridicând pansamentul pentru ai arăta despre ce vorbesc.

      - Da, spune acesta printre dinţi.

      Nu ştiu ce m-a făcut să-i spun adevărul, dar simt că în el pot să am încredere.

     - O am de la fratele meu, spun şi îl simt cum se încordează în pat şi strânge din pumni.

     - De ce?

     - Pentru că eu toată viaţa mea am fost bătută de el şi uneori şi de tatăl meu, alcoolic.

      Mă ia a doua oară în braţe, dar mult mai strâns decât data trecută şi simt că îmi oferă tot sprijinul lui. Simt că îmi promite că voi fi în siguranţă şi simt cum ceva pentru el creşte în mine. Nu pot să spun ce, dar simt acel ceva.

      - Tu nu meriţi aşa ceva. Eşti o fiinţă minunată care nu ar trebui să fie tratată aşa de nimeni, fie ei rudele tale. Nu voi permite să ţi se mai întâmple ceva rău.