A fost odată...

Capitolul 28

  Perspectiva lui Klaus

    Cândva, am auzit pe cineva spunând nişte vorbe, care de cele mai multe ori, majoritatea dintre noi le uităm. 

    Suport. Iubire. Unitate. Acceptare. Respect. Acestea sunt toate lucrurile pe care ar trebui să le avem unul pentru altul. Nu contează rasa, religia sau orientarea sexuală. Toţi suntem oameni. Toţi avem nevoie de iubire. Toţi merităm iubire.

     Viaţa ne oferă toate perspectivele, noi doar trebuie să alegem pe care dintre ele vrem să păşim şi pe care le lăsăm, pentru mai încolo. Totuşi, viaţa este ca un băţ de chibrit. Când ne naştem îl aprindem, apoi trebuie să ne-o trăim în aşa fel încât flacăra să rămână cât mai mult timp aprinsă. Când e destul de puternică, putem să dăm viaţă altor flăcări. Apoi ne stingem. Ăsta e ciclul vieţii.

    Flacăra mea începu să pâlpâie când vedeam faţa aceea inocentă, care se uita cu ochii mari la mine, încercând să-şi dea seama cine sunt şi ce caut acolo.

    - Cine eşti? întreabă mica făptură, stând neajutorată în pat. 

    Simt această întrebare până în străfunduri. Uneori, în viaţă primim un cadou, de care ne bucurăm, însă alteori, acesta ne este smuls în cel mai brutal mod posibil. 

   Anticipez ce urmează să se întâmple, aşa că mă întorc cu spatele la ea, pentru a nu apuca să vadă cum lacrimile se adună în ochii mei. Îmi simt buza, cea pe care tocmai ea a muşcat-o dimineaţă, tremurând, aşa că mă grăbesc să părăsesc salonul ei, însă mâna acesteia se apropie de mine, iar eu întorc puţin privirea, suficient cât ea să poată să mă mângâie pe obraz.

    - Îmi pare rău! spune Lexi. Chiar dacă habar nu are cine sunt, sinceritatea i se citeşte în voce.

    Exact la fel ca dimineaţă, când nimic nu dădea de înţeles ce se va întâmpla, îi dau răspunsul pe care simt că trebuie să-l dau.

    - Să nu-ţi ceri scuze pentru un lucru atât de inofensiv, spun, după care părăsesc camera, resemnat.

   Înainte de a pleca prea departe, îmi dau seama că nu pot să abandonez în acest fel situaţia. Este importantă pentru mine, aşa că n-o să renunţ! Nu aşa!

   Mă întorc înapoi către salon şi deschid uşa, încet pentru a nu o speria. O găsesc stând în pat, cu privirea pierdută şi cu lacrimi în ochi.

    - Nu ştiu de ce, însă simt că te-am rănit şi mai simt că e ceva acolo, ceva de care trebuie să-mi amintesc neapărat, spune repede, după care se opreşte şi se uită la mine cu aceiaşi ochi mari.

    - Fi sigură că asta nu va rămâne aşa! Am să fac tot posibilul să te aduc înapoi! spun, apoi merg către ea pentru a o îmbrăţişa, însă mă opresc. Pot? o întreb, nevrând să acţionez fără permisiunea acesteia. 

   - Sigur! spune aceasta, în timp ce se apropie de marginea patului.

    O trag într-o îmbrăţişare în care pun toată încrederea şi speranţa mea. O sărut pe părul blond, care miroase atât de bine încât nu pot să nu oftez a satisfacţie.

    - Ascultă, o să găsesc o cale să-ţi aminteşti de mine, bine?

    Aceasta nu răspunde, în schimb zâmbeşte sfioasă, în timp ce-mi mai oferă o mângâiere pe obraz. Îi iau mâna şi îi depun un uşor sărut în interiorul palmei, după care ies din salon. De data asta pe bune.

    Pe hol mă întâlnesc cu medicul care se ocupă de Lexi. Din câţiva paşi sunt lângă el. Îi cer să-mi explice ce s-a întâmplat cu ea, de ce aceasta nu-şi mai aminteşte nimic.