A fost odată...

Capitolul 32

      Fericirea îți poate fi adusă de un singur lucru, dar poate să apară și când ești alături de persoana de care vrei să fi. Subiectivitate este cuvântul care poate descrie cel mai bine sentimentul de fericire, deoarece fiecare dintre noi suntem fericiți în preajma cuiva sau a ceva, în timp ce alții consideră acel ceva sau cineva respingător. Universul ne-a dat ocazia de a alege lucrurile care ne fac fericiți.

      Momentul în care Klaus a văzut fața mea plină de lacrimi s-a panicat, crezând că una dintre  acțiunile lui aud adus aceste lacrimi. Ceea ce este perfect adevărat, însă nu sunt tristețe, la fel cum crede el că sunt, ci sunt de fericire. Am găsit fericirea supremă, aș putea spune, în această zi. Tot ce iubesc a fost prezent. De la Moscova, orașul pe care-l îndrăgesc, până la bunicii mei, care sunt o parte din lumina vieții mele.

      Pentru a-i demonstra că nimic nu este greșit, îi arunc un zâmbet strâmb, plin de lacrimi și seninătate. Pentru ca această zi să fie perfectă, stropi mici de ploaie încep să se reverse dintre nori. Suvoiul caracteristic acestui anotimp se revarsă peste noi, obligându-ne să ne adăportim în casă.

     Complet vrăjită, stau pe fotoliul de lângă ferestră și urmăresc cu un deget stropii de ploaie care-și urmează drumul dea lunugul sticlei. Asemănarea dintre drumul parcurs de ei și de noi în viață mă izbește deodată.

      Momentul în care aceștia ating pentru prima dată sticla este momentul în care noi ne naștem. Apoi, linia dreaptă pe care o parcurg la început este copilăria, pe drum cresc, întâlnindu-se cu alți stropi, devenind tot mai mari, excat ca noi. Pe măsură ce creștem întâlnim persoane noi, ne matruizăm și acumulăm tot mai mult informații. Natura descrie perfect tot ce viața ne dă.

      - Te simți bine? mă întreabă Klaus, venind și așezându-se lângă mine. Pare îngrijorat, deși de data asta chiar nu are de ce să fie.

       - Perfect chiar, spun. chiar dacă voi considerați că această ploaie a distrus frumusețea zilei de azi, eu cred că de fapt aceasta a întregit-o, părea să fie incompletă fără sărutul pe care-l primește pământul în această zi.

      - Sincer niciodată nu am stat să privesc lumea în modul în care o faci tu, însă chiar aș vrea să văd lumea prin ochii tăi, deoarece aceștia sunt plini de frumusețe. Orice lucru urât pentru alții, pentru tine e special. Eu văd această ploaie o piedică pentru a sta afară în căldura razelor, însă tu o vezi ca pe o binecuvântare.

      Fără a mai zice ceva,  mă ridic și-l prind de mână. Îl trag după mine până la ușă, iar de acolo afară. Acesta stă și se uită uimit la mine, în timp ce eu ies în curte, în plină ploaie, ajungând să-mi ud hainele până la piele, însă cu lumină pe chip și în suflet.

     - Haide! Ce mai aștepți? Nu se va întâmpla nimic, spun în timp ce mă așez pe leagăn.

     Klaus iese de la adăpostul acoperișului, iar când stropii de ploaie caldă îl lovesc, tresare. Își ridică ochii și zâmbește timid. Întind mâna, îndemându-l să mi se alăture pe leagăn.

       - Închide ochii, spun, iar el se uită la mine suspicios. Închide-i!

     Până la urmă se conformează cu ce i-am cerut, iar atunci îi iau mâna într-a mea.

    - Ascultă cântecul pe care-l compune ploaia. Nu te gândi la ce auzi ca la un zgomot enervant sau ceva de genul acesta. Gândește-te la el ca la o odă pe care stropii o adresează pământului, gândește-te că este o declarație de iubire între cele două, ca la un jurământ pe care îl rostesc cele două. Simte mirosul proaspăt pe care ploaia îl emană, simte divinitatea ei, simte cum aceasta îți oferă mângâierile ei, cum îți alintă pielea și cum îți șoptește suav că e binecuvântare, nu povară. Cum ea curăță impuritățile adunate și cum oferă prospețime. Cum îți limpezește mintea și sufletul, cum spală neplăcerile, înlocuindu-le cu un balsam.

      Locul cuvintelor mele este luat de muzica pe care o împrăștie natura, perfecțiunea care o definește. Liniștea este străpunsă doar de sunetul ploii care cade peste iarbă și peste tot ce ne înconjoară.

      Părul îmi este lipit de față, iar hainele mele sunt îmbibate de apă, la fel ca și ale lui Klaus.  Acesta deschide ochii la un moment dat și se uită la mine, cu o privire încărcată de fericire și plină de admirație totodată. Își ridică mâna dintre ale mele și mi-o duce spre obraz, pentru a mă mângâia, după care-mi sărută apăsat fruntea. Rămâne cu buzele acolo, expirând aerul cald peste pielea mea, înfiorându-mă.

      - Gata frumoșilor, în casă cu voi! Nu vreau să răciți și să stați pe capul nostru, ne avertizează bunicul, râzând.

      Intrăm în casă, unde eu îmi iau alte haine, iar Klaus primește de la bunicul o cămașă. Îi este puțin mare, însă îi oferă un aer mai matur. Ne așezăm pe canapea, unde ne învelim cu o pătură, cu câte o cană mare de ceai fiecare.

     Bunica se reîntoarse la bucătărie după ce se asigură că nu ne e frig și avem tot ce vrem.

     - Bunicii tăi sunt minunați. În tine văd unele trăsături din partea amândurora. De exemplu știai că gura ta e asemenea bunicii tale? Aveți aceeași culoare a buzelor și formă, iar atitudinea pozitivă a bunicului tău se face foarte remarcată la tine, spune Klaus, părând vizibil entuziasmat.

      - La fel vreau să ajungem și noi. Să avem o casă la fel de frumoasă și primitoare ca aceasta și să ne iubim la fel de mult ca și bunicii tăi. Sincer mă bucur enorm că a ajuns să îi cunosc, sunt niște oameni deosebiți.

     Mărturisirile lui îmi aduc un sentiment de frică și un gol în stomac. Nu știu dacă pot să cred în acest fel de iubire. Și totuși bunicii mei sunt dovada vie a faptului că ea există. În loc să spun ceva, prefer să îi dau o îmbrățișare mare și călduroasă.

      Bunica se reîntoarce anunțând terminare mâncării.

     - Trebuie doar să așteptăm să se răcească, spune în timp ce se așază pe același fotoliu pe care am stat eu mai devreme.

      - Klaus, spune, făcându-l atent, să ști că exact la fel făcea și când era mică. Ieșea în ploaie și practic trebuia să o smulg de acolo pentru a face să intre în casă. Era mică și fragilă și-mi era atât de temă să nu cumva să se îmbolnăvească, însă îmi era și milă să-i răpesc fericirea, pentru că era ca o rază de lumină printre nori în acele momente. Mereu îmi aducea aminte de mine în tinerețe. Eram exact la fel, îmi amintesc perfect ce simțeam în acele momente, iar voi doi sunteți la fel frumoși precum eram și noi doi. Frumoși, înflăcărați și vă purtați o iubire pură, spune cu glasul încărcat de emoții și cu câteva lacrimi în ochi. Trecutul se reflectă în ochii ei, dându-i un aer care inspiră respect și iubire.

     Între timp eu m-am așezat mai confortabil lângă Klaus, pieptul lui servindu-mi drept pernă. Bunica începe o nouă istorisire, de data asta mai veselă, din trecutul ei, însă nu apuc să aud decât parte de început, iar somnul mă fură, vocea bunicii fiind ca și un cântec de leagăn pentru mine.