A fost odată...

Capitolul 22

     Negarea, acesta este sentimentul care m-a încercat în primă fază. Am negat ce s-a întâmplat cu atâta ardoare, cu atât de mult patos, încât mai avea puţin şi luam ceea ce s-a întâmplat astăzi, drept un vis.

     Durere, sentimentul predominant al vieţii mele. Am simţit diferite nuanţe de durere, fizică, dar şi sufletească. Acum, cea care nu-mi dă pace, este cea sufletească. Chiar dacă durerea fizică este prezentă, cea sufletească este de zece ori mai accentuată. Deşi susțineam că eu nu-mi voi face prieteni, uite că am ajuns să-mi fac, și nu a fost o idee prea bună. Mi-am pus speranţa în aceștia, credeam că dacă îi am, aceștia vor fi aproape de mine, mă vor ajuta să nu-mi mai duc singură suferința. Unul dintre aceștia ma trădat, în clipa în care mâna sa s-a abătut asupra mea. Oare la fel v-a fi şi cu Rosemarie? Chiar vreau să cred că nu. Am nevoie de ea, lucru care mă surprinde până şi pe mine.
    
      În cele din urmă, acceptarea a pus stăpânire pe mine. Nu pot să fug la infinit de ce se întâmplă. Chiar dacă sunt departe de unde mi-aş dori să fiu, locul în care m-am simţit cel mai bine în ultimul timp. Lână Klaus m-am simţit acasă de cele mai multe ori. Acum că el mi-a întors spatele, singurul loc în care mă gândesc că aş putea fi, ar fi acasă.

      Sigur că, varianta aceea morbidă şi sumbră, care îşi are sălaşul în mine, îmi şopteşte cu o voce dulce, că mai există şi o a doua variantă, cea a morţii. Însă nu-i dau ascultare, mi-am promis mie că o să încerc să-mi rezolv problemele singură.

      Îmi dau seama că am ieşit din acel orăşel, doar atunci când luminile acestuia se estompează în spatele meu. Mă opresc, deoarece simt că mai am puțin şi plamânii mei vor ieşi afară. Nu înţeleg de ce am parcurs tot drumul până aici, fugind. Însă, îmi dau seama că nici nu mai contează. Fără să vreau, respir uşurată pentru că am plecat de lângă Klaus.

     Nu îl consider o ameninţare, în ciuda a ce mi-a făcut. Însă m-a rănit promisiunea lui.

      "Crezi că îţi voi face rău? La fel ca tatăl tău? Nu ţi-aş face asta în viaţa mea. Vei fi în siguranţă lângă mine, promit!"

       Probabil că, dacă aceste cuvinte nu ar fi fost rostite, surpriza şi şocul nu ar fi fost atât de mare.

      Îmi dau seama că de fapt, nu am cum să ajung acasă. E aproape seară, iar eu habar nu am în ce loc al planetei mă aflu. Îmi dau seama că am telefonul la mine şi îl sun pe tata. După ce caut datele locului în care mă aflu, mă aşez pe jos şi îl aştept. Nu trece mult timp, iar acesta îşi face apariţia.

      Nu vreau să vorbesc despre ce s-a întâmplat, aşa că îi afişez un zâmbet fals. Astfel, el nu întreabă de ce sunt aici sau ce s-a întâmplat cu mine.

      Pe tot parcursul drumului, evit orice discuţie, prefăcându-mă că dorm. Nu vreau să îi spun. Nu ştiu dacă mama i-a spus despre Klaus, însă eu sigur nu-i voi spune!

     Am ajuns acasă, iar eu ies din maşină înainte ca tata să spună ceva. Mă duc în camera mea, unde mă aşez pe pat. Stau şi mă uit în gol, încercând să-mi alung amintirea a ce s-a întâmplat. Abia după mai mult timp, îmi amintesc că am căzut şi m-am lovit. Mă duc în baie, unde inspectez rana. Nu pare să fie ceva grav, aşa că o dezinfectez şi o las aşa. Sper să fie exclusă posibilitatea unei comoţii sau altceva de genul acesta.

      Mă aşez din nou pe pat. Îmi pun coatele pe genunchi şi capul în palme. Vreau doar să închid ochii şi să uit tot ce s-a întâmplat. Să cad în abisul disprării, care mă pândeşte, nu este o variantă pe care îmi doresc s-o iau în calcul.

      Cred că am rămas aşa, aeriană şi gânditoare, mai bine de jumătate de noapte. Chiar dacă în străfundul creierului meu, somnul îşi face simţită prezenţa, nu pot să dorm cu învălmăşala asta de gânduri.

     Unul după altul, ideile şi frânturile de gânduri, trec cu viteză, fără să se accentueze unul. Un film derutant.

      Printre marea de gânduri îşi face loc, unul dintre acelea pe care nu aş vrea să mi le aduc aminte niciodată. Dimitri, plin de sânge pe mâini. De ce această amintire?

      Era seară, iar eu tocmai mă întorceam acasă de la bibliotecă. Ultima stradă, pe care trebuia să o parcurg până acasă, era una mai întunecoasă, însă nu-mi era frică. Dar ceea ce aveam să văd aici, îmi va marca viaţa.

      Trecând colţul, am zărit o siluetă, care statea aplecată deasupra a ceva. Nu am conştientizat ce se întâmplă în faţa mea, până nu am ajuns foarte aproape de acele persoane. Culmea, una dintre ele era Dimitri, însă acest Dimitri era unul pe care nu-l mai văzusem înainte. Pe lângă faptul că avea mâinile pline de sânge, expresia feţei lui, era asemănătoare cu a morţi. Fiori mi-au trecut pe şirea spinării, sperând ca totul să fie o glumă proastă.

      Cum m-a zărit, fratele meu şi-a schimbat expresia, iar potopul de ameninţări a început să se reverse. Printre multitudinea de obscenităţi, o amenințare mult mai gravă şi-a făcut locul. Una cu moartea. Trebuia să tac, trebuia să mă prefac că nimic din toate astea nu s-au întâmplat.

      De aici se trag toate acele bătăi, pe care eu le înduram şi încă o fac. Pentru a mă reduce la tăcere, Dimitri a apelat la violenţa fizică. Ştiu că dacă aş spune ceva, acest lucru ar avea nişte consecinţe foarte grave.

     Amintirea aceasta, deşi neaşteptată şi oribilă, are puterea de a-mi calma starea de agitație şi de a mă duce pe tărâmul sigur, cel care are puterea de a mă face să mă simt în siguranţă.