A fost odată...

Capitolul 25

Perspectiva lui Lexi

     De minute bune, stau şi mă uit în ochii lui Klaus, ochii care mă fac să simt fiori, numai când mă priveşte, ochii care îmi pot pătrunde până în suflet, doar dintr-o singură privire.

    De asemenea, Klaus se uită la mine. Se uită de minute în şir, iar eu, am senzaţia că plutesc alături de privirea lui. Aş pluti la nesfârşit şi încă odată. Doar să nu plece.

    Brusc, tresar când îi simt degetele pe faţa mea. Undele de şoc, îi urmează atingerile. O stare de mulţumire mă cuprinde. Simt că aş putea să mor în acest moment, fără să-mi pară rău. Unul dintre degetele sale, poposesc pe buza mea inferioară, iar eu rămân fără suflare. Un şuierat iese printre buzele mele, întredeschise.

    Corpul meu este traversat de sute de săgeţi, astea lăsând în urma lor furnicături. Un gol în stomac îşi face apariţia, iar eu, mai am puţin de tot şi am să leşin.

    Deodată, buzele mele le întâlnesc, flămânde aş putea spune, pe ale sale. Senzaţia oferită de acestea, este unică, chiar dacă nu e primul meu sărut. Poate să cadă, exact în acest moment cerul peste noi, însă eu nici nu aş avea habar.

     Buzele îi sunt moi şi hotărâte, iar eu mă trezesc cu o mână pe faţa lui. Mă simt de parcă aş fi alergat în deşert, iar el este apa mult visată, de parcă sunt pământul uscat, după o secetă lungă, iar el este ploaia preaiubită, de parcă noaptea a domnit peste lumea mea, iar el este soarele mult aşteptat.

     Un tremur, pune stăpânire pe mine, şi pot să jur, că nu are nici cea mai mică legătură cu vremea de afară. Klaus îşi retrage buzele, însă nu pentru mult timp. Mai primesc un pupic mic, pe buze, iar apoi altul pe frunte, după care îşi sprijină fruntea de a mea, respirând anevoie, la fel făcând şi eu.

     Un zâmbet prinde viață pe buzele sale, pe care le fixam cu privirea. Acesta creşte în intensitate, până devine unul veritabil, care îmi face inima să tresalte în piept. Mai stăm aşa câteva minute, după care ne despărţim feţele, revenind la poziţia iniţială.

     O întrebare bruscă îmi vine în minte şi îi dau glas, pentru a sparge liniştea. O linişte magică, care mă face să-mi doresc să rămân aici, pe vecie.

     - De când ai motor? îl întreb zâmbind.

     - De... Din totdeauna, spune acesta, chicotind.

      Nu spun nimic. Doar tac. Motoarele. Plăcerea mea nevionvată. Le iubesc, însă nu am avut şansa să mă aflu pe unul, până azi, mai devreme. O idee complet şi inevitabil de nebună îmi încolţeşte în minte.

      - Şi eu vreau! spun deodată.

      - Ce, motor? întreabă Klaus surprins.

      - Nu, nu acum. Acum vreau să conduc unul.

       Nu spune nimic, doar îmi întinde mâna şi mă ridică de jos, după ce şi el a făcut acelaşi lucru. Geaca acestuia cade de pe genunchi mei, dar Klaus o ridică de jos şi mă ajută să o îmbrac.

                          ***

      - OK, deci unde ţii strâns?

      Arăt spre mânerul din partea stângă a ghidonului. A fost o greşeală să dau drumul strânsorii. Motorul greu se cutremură sub mine, ameninţând să mă arunce într-o parte. Apuc mânerul din nou, încercând să-l ţin drept.

      - Klaus, n-am cum să stau dreaptă, mă plâng eu.

      - Ba da, când ai să fi în mişcare, îmi promite el. Acum unde-i frâna?