A fost odată...

Capitolul 8

Era întinsă pe stradă, stătea nemişcată, cu pleoapele vineţii şi buzele întredeschise. Pieptul i se mişca aproapte insesizabil în sus şi în jos. Au trecut câteva minute de când zace acolo. Lovitura pe care a suferit-o nu a fost una gravă, deci nu a fost dusă la spital de către cineva.

***

Auzeam tot ce se petrece în jurul meu, dar nu mă puteam mişca, vorbi sau deschide ochii. Am auzit chiar şi zgomotul pe care l-am făcut când am făcut contact cu asfaltul rece. Apoi am auzit cum portierele maşinii se deschid, după care se trântesc cu prea multă forţă. Simt cum sunt luată pe sus de două braţe incredibil de musculoase, şi spun asta deoarece chiar am simţit muşchii pe care am fost purtată.

- Ce dracu ai făcut, tâmpitule? aud cum strigă o voce, părea destul de enervată.

- Ăăă... Eu...

- Tu pe naiba, spune vocea de dinainte şi îmi dau seama că este a celui care mă cară.

Încerc să-mi mişc mâna, dar degeaba. Simt cum sunt lăsată pe ceva moale. Încerc din nou să îmi mişc mâna, iar de data asta reuşesc, dar nu prea mult, pentru că cade pe lângă mine.

- Ce are la mână? aud cum întreabă aceeaşi voce.

Simt cum mâna îmi este luată delicat de nişte degete hotărâte, iar mai apoi îmi dau seama că acestea îmi îndepărtează bandajele care acopereau antebraţul meu, iar câteva clipe mai târziu, ceva ud şi cald se prelinge pe acesta.

- Să mă ia naiba! Cum mama dracului a ajuns asta pe mâna ei? exclamă confuz, dar şi nervos, necunoscutul.

Încep să îmi revin, aşa că îmi retrag mâna. Înainte să reuşesc să deschid ochii, aud din nou portierele maşinii cum se deschid şi se închid la loc. Deschid în sfârşit ochii, iar singurul lucru pe care îl observ este praful lăsat după maşina care a plecat în trombă.

Încerc să mă ridic, dar nu reuşesc, aşa că îmi zic să mai stau câteva minute aşezată. Dintr-o dată se aude un ţipăt puternic, aproape de mine. Reuşesc să mă ridic în capul oaselor, aşa că îmi întorc capul pentru a vedea cine a ţipat şi rămân surprinsă, dându-mi seama că e Rosemarie. Abia mai apoi, îmi aduc aminte că trebuia să mă întâlnesc cu ea în parc.

- Ce s-a întâmplat? o aud cum mă întreabă, cu o voce subţire, încât abia o pot auzi.

- Nimic, în afară că am fost lovită de o mașină, spun aspru, mirându-mă de tonul meu.

- Şi cum de nu eşti la spital? întreabă contrariată.

- Vinovații, au considerat că nu am nevoie și tind să le dau dreptate.

- Unde sunt?

- Cine? întreb, uitându-mă ciudat la aceasta.

- Cei care au dat peste tine, îmi răspunde precipitat.

- Păi, după ce m-au luat de pe stradă, m-au adus aici. Eram leşinată, dar auzeam tot ce se petrece în jurul meu. Când mi-am deschis ochii, nu mai avem pe nimeni în preajma mea. Am văzut doar cum se îndepărta maşina.

Mă ridic cu greu, iar o ameţeală mă cuprinde, aşa că mă clatin pe picioare. Rosemarie sare în ajutorul meu, punându-mi o mână pe umeri şi mă ajută să mă deplasez, până la cea mai apropiată bancă din parcul lângă care am fost lovită.

- Mă întreb oare cât timp am fost inconştientă, meditez eu cu voce tare.

- Haide să te duc acasă. Nu pot să te las aici, aşa.

Ne ridicăm, iar eu încep din nou să mă clatin. Mă prinde de mână pentru a mă echilibra, dar eu mă smucesc repede.

- Mă doare! spun eu. Fii atentă!

Îşi îndreaptă privirea spre mâna mea, iar când observă ce se află acolo, face ochii cât cepele şi îşi pune mâna la gură.

- Doamne Dumnezeule! Cine ţi-a făcut asta? întreabă, cu o mirare uriaşă în vocea sa, care e din nou precipitată.

- Nimeni, haide să mergem, spun iritată.

- Lexi? Ce s-a ntâmplat de nu vrei să-mi spui? spune, în timp ce mă priveşte cu nişte ochi foarte îngrijoraţi. Mă decid să îi spun, deoarece era singura prietenă a mea, deşi nu ne cunoscusem decât astăzi.

- E Dimitri, fratele meu, bine? spun în defensivă.

- Oh!

Este tot ce poate spune, restul drumului înspre casă parcurgându-l în linişte. Ajungem în faţa blocului meu, unde ne luăm la revedere, eu urcând scările, iar ea plecând spre propria casă. Urc cu grijă scările, chiar dacă îmi trecuse ameţeala tot eram precaută.

Ajunsă în camera mea, îmi iau un nou bandaj şi desfăcându-l pe cel care a mai fost dat astăzi odată jos, îmi privesc rana, care nu e nici pe departe pe punctul de a se vindeca, cum tindeam să cred. Termin cu rana şi mă duc în pat, dar nu înainte de a lua nişte pastile pentru ameţeală. Adorm cu gândul la persoanele ale căror voci le auzisem.