A fost odată...

Capitolul 30

    „ Poți să stai și să aștepți ca lucrurile să se întâmple. Dar dacă acționezi - ori ai succes, ori eșuezi. Și oricare dintre ele este mai bună decât să stai în loc și să aștepți. "

     Omul este cea mai evoluată ființă de pe Pământ. Acesta încearcă zi de zi să descopere lucruri noi și să evolueze odată cu acestea. Nici o oportunitate a vieții nu trebuie ratată, fie ea și de mers până în colțul străzii sau la frizer. Întotdeauna am fost de părere că până și cele mai mici lucruri aduc cu sine o experiență.

    Iar oportunitatea care mi s-a ivit, este de a merge până în Moscova, la bunicii mei, totodată să vin înapoi cu părinții mei. Desigur că Dimitri nu vrea să se întoarcă acolo, așa că am scăpat de nevoia de a merge împreună cu el. Totuși fiindcă a devenit la fel cum era înainte ca toate astea să se întâmple, nu m-ar fi deranjat. Chiar cred cu tărie că acesta s-a schimbat.

    Marea mea problemă este însă Klaus. Cum pot să plec, fără a-l vedea? Să-l las în urmă, plecând fără să stau prea mult să mă gândesc nu este o soluție. Așa că-i voi lansa oferta la care m-am tot gândit de câteva zile încoace. Sper doar să fie de acord.

     În acest moment mă aflu pe autobus și mă îndrept către locul nostru. Am ales să mă duc cu autobusul deoarece Klaus locuiește aproape de strada pe care trebuie s-o luăm pentru a ajunge la luminiș. Așa că voi opri acolo, iar el ne va duce la destinație. Am crezut că ar fi un moft din partea mea să-l chem după mine, când pot la fel de bine să vin și singură.

    Și uite că autobusul se apropie de destinație, așa că mă apropii de ușă, iar la momentul potrivit mă dau jos și merg în întâmpinarea lui Klaus. Acesta pare să fie entuziasmat și mă strânge în brațe, ridicându-mă de la sol. Ceva neașteptat și spontan. Chiar și mai spontan de atât a fost sărutul pe care l-am primit după ce am reajuns cu picioarele pe pământ.

     După ce mă eliberează din strânsoarea sa și din pasiunea buzelor sale, mă uit în jur, văzând că nici mașina, nici Olaf nu se află prin preajmă.

    - Sper că nu te vei supăra, însă nu le-am adus pentru că am venit încoace alergând și pe deasupra voiam o plimbare liniștită cu tine. Fără mașină sau motor.

    - Este perfect! Nu am cum să mă supăr pe asta. E tot ce-mi pot dori, spun, după care îi mai ofer o scurtă sărutare.

    Pornim agale spre luminiș, iar eu încerc să-mi fac discursul pentru a-l invita cu mine. Când simt că sunt pregătită, deschid gura, însă în același moment, acesta se întoarce spre mine pentru a-mi spune ceva.

    - Tu mai întâi, spun, fără a-i lăsa drept de apel.

    - Ce ai zice dacă în acest weekend am merge undeva pentru a ne relaxa? spune, iar eu mă gândesc la umorul momentului și zâmbesc.

    Acesta se uită la mine încruntat, și fără să-și dea seama, buza inferioară îi iese puțin în afară. Pare atât de copil uneori.

   - De ce râzi? spune acesta parcă mai îmbufnat.

    - Ironia face ca eu să fi venit aici pentru a te chema cu mine pe meleagurile pe care mi-am petrecut copilăria, spun fără să mă abțin să observ că îi ochii lui Klaus a apărut o scânteie de fericire. Deci, ești de acord să mă însoțești la Moscova?

    - Cu cea mai mare plăcere, frumoaso! spune acesta în timp ce mă strânge în brațe. Când plecăm? întreabă cu entuziasm.

   Teoretic acum mai aș avea două zile de liceu, însă m-aș putea lipsi de ele. Mai ales că Rosemarie este mai mult decât dispusă să mă ajute cu recuperatul. Prietenia mea cu ea prosperă neîncetat și de cele mai multe ori mă gândesc că ea este sora pe care nu am avut-o niciodată. Deci, am putea să ne rezervăm biletele pentru seara asta.

    - Ce zici de seara asta? întreb, așteptând să văd reacția pe care o are. Inițial este surprindere, după care acea sclipire de fericire din ochii lui ia amploare, semn că ideea îi surâde.

   - Este minunat! Mulțumesc! spune acesta după care mă prinde într-un sărut lung.

 Chiar mă bucur că am putut să-i ofer acest moment de bucurie. Și sper să mai am ocazia să i le ofer.

   - Scumpo, aș vrea să avem ocazia să facem acea plimbare, însă mă văd nevoit să o amân, pentru a putea să aranjez lucrurile așa cum trebuie. Am să închiriez eu biletele de avion și trebuie să rezolv și niște treburi, pentru a-mi face și bagajele. Acum ne vom duce la mine, ca să iau mașina și să te duc acasă, ca să-ți împachetezi.

   Vreau să protestez, însă acesta-mi pune un deget peste buze și clatină din cap, semn să o las așa.

   Ajunsă acasă, împachetez și îl anunț pe Dimitri. La ora 21:30 trebuie să ajungă Klaus după mine, pentru a merge la aeroport, unde vom lăsa mașina și ne vom îmbarca. Sincer sunt puțin speriată, dar totodată și nerăbdătoare. De mică am rău de mișcare, însă când am venit aici, nu am avut prea mari probleme, în afară de o stare îngrozitoare. Sper ca și de data aceasta să fie la fel. La 21:15 mă îmbrac destul de gros, pentru că acolo e mult mai rece, iar nelipsitul meu cristal îl atârn la gât. Imediat ce ies din cameră, claxonul lui Klaus mă anunță că acesta a ajuns.

   Când să ies din apartament, după ce-mi iau rămas bun de la fratele meu, Klaus apare și-mi ia geanta care este acceptabilă ca mărime.

     Ajunși în avion, ne prindem centurile și ne luăm de mână, iar acesta mă strânge de ea, ca semn de încurajare. Asta pentru că pe drum am fost nevoită să-i povestesc ce mă neliniștea, acesta observând nervozitatea de care dădeam dovadă.

    Odată decolați, Klaus mă întreabă vrute și nevrute pentru a-mi distrage atenția. Doar că la un moment dat, se aude o voce din difuzoare „Rugăm oamenii de la bord să-și păstreze calmul. Se încearcă tot ce se poate pentru ca zborul dumneavoastră să fie sigur! Mulțumim!". La fel de brusc se simte și o smucitură care mă face să dau cu capul de geamul avionului, iar pe Klaus să se lovească de mine.

     - Ești în regulă? mă întreabă acesta, iar eu încuviințez. Mă duc să văd ce se întâmplă mă anunță acesta, dând să se ridice.

    - Nici să nu te gândești! Nu vreau să mor singură! spun încercând să-mi țin emoțiile sub control.

   Acesta se aşază fără a mai spune nimic, timp în care, avionul nu încetează a ne mai zgudui.

    A trecut mai mult de două ore de când ne aflăm în situația asta, și pare că lumea mai are puțin și se va sfârși. Un firicel de sânge se prelinge pe obrazul meu, iar Klaus se impacientează. Îl liniștesc, însă speranța că viața noastră va continua mă părăsește.

   Când într-un final, toate acestea se opresc sunt în pragul leșinului, și știu asta. Însă încerc să-mi revin, pentru a nu-l alarma mai tare pe băiatul care stă crispat lângă mine, aproape rupându-mi mâna în strânsoarea sa.

    Aterizam pe aeroporul din Moscova cu o întârziere de 3 ore. Iar după ce ajungem la taxiul pe care l-am cerut, Klaus încarcă  bagajele, iar eu simt cum capul meu se face tot mai greu.

    - Cred că am să leșin, spun.

    - Când? Acum? întreabă Klaus stupefiat.

   Nu apuc să răspund, însă simt cum cad pe caldarâmul rece, Klaus nemaiavând timp să mă prindă.

   Ce mă trezește este zguduitul mașinii care dă din greşeală peste o groapă. Cred că voi rămâne traumatizată după experiența avută pe acest avion.

    - Unde mergem, întreabă taximetristul, odată ce observă că mi-am revenit. Capul meu este greu, și mă doare îngrozitor, așa că îmi ia un moment să analizez întrebarea.

   - 26/1 Tverskaya, vă rog!

Bună! Am apărut cu un nou capitol. Azi am avut o surpriză când am văzut că am ajuns la 7 k views. Înseamnă enorm! Mulțumesc!!! Vă iubesc!!

Un An Nou fericit! Sper să vă placă capitolul și aștept părerile voastre. Love you all!