Adolescent o dată în viață

23

       Era dimineață și am coborât în bucătărie. Mama și tata mă așteptau la masă, savurând cafeaua de dimineață. Parul tatei era ciufulit și fețele lor obosite, cu urme de regret și tristețe.

         -Neata!am salutat

         -Oh, neața, scumpo!a spus mama. Vrei o ciocolată caldă?

          -Mai întrebi? Iubesc ciocolata!

          În timp ce ea punea apa la fiert și lua un plic de ciocolată, tata a lăsat privirea în jos, evitând-o pe a mea. După ce am fost servită mama a rupt tăcerea destul de chinuitoare pentru mine:

          -Scumpo, azi vom merge la bunica.

          -Oh, înțeleg!

          -Avem....ceva să îți spunem. Știi,...e vorba de...Rachel. Ea...a....a murit. Mâine e înmormântarea ei și as vrea să îi duc o floare. A murit în timpul operației. As vrea...

             Dar eu nu mai puteam asculta. Gândul meu era la ea. Mă jucasem cu această fata în fiecare zi în care am fost la bunicii mei. Era prietena mea. Era cu un an mai mare decât mine(eu eram cea mai mică din sat). Era...acum urma să rămână la aceeași vârstă, iar eu aveam să cresc...nu puteam crede! Am rămas mută. Cana cu cacao aștepta tăcută pe masă, dar mie nu îmi mai era sete.

         -Ai vrea...să mergi la...înmormântare?

         -Da!

         -Nu!a intrat tata în discuție.

         -De ce nu? De ce să alegi tu în locul meu?

         -Va fi prea dureros....nu meriți asta!

         -Dar vreau să o văd pentru ultima dată. Nu am mai văzut fața ei de ani...poate doi sau trei. Nu vreau mai mult decât să mă aibă aproape pe ultimul ei drum.

         -Nu cred că ar trebui...

         -Am 16 ani. Știu și eu anumite lucruri. Pot suporta. Bine?

         -Plecăm într-o oră.

         Am intrat în camera mea și am luat loc pe pat. Am vrut să decid cu ce să mă îmbrac. De ce? As fi făcut orice ca să îi vorbesc ultima dată. Dar...ea nu mai auzea. Era un suflet pierdut...un trup mort...O inimă tăcută pe veci și un înger.

         Mi-am ales haine de doliu și am plecat. În drum, în timp ce stăteam în mașină, îmi aminteam cât de multe lucruri făcuserăm împreună. Până să nu mai vin în acea zonă, până să ne uităm. Am ajuns în fața casei și am intrat pe poartă. Am urat condoleanțe și am alergat la sicriul ei. I-am văzut fața și am spus:

       -Îmi pare așa de rău! Știu că trupul tău e pustiu, dar sufletul e aici și mă aude. Oare ascultă? Dacă da, îți mulțumesc că ai făcut parte din viața mea! Și iți urez succes acolo unde te duci. Te iubesc, ca pe o prietenă minunată. Drum bun și la revedere!apoi am lăsat o floare și am plecat. Tata avusese dreptate. Nu mai puteam asista o secundă la tot acest ritual mut și sinistru. Înfiorător. Am plecat la bunica și am așteptat ca părinții să se întoarcă de la înmormântare. James m-a sunat.

         -Alo!?

         -Hey, pitic! Ce mai faci?

         -James...sunt...nu tocmai bine. O prietenă de-a mea a murit și am fost să o revăd.

        -Înțeleg, dacă vrei să te las...

        -Nu! Spune ceva, vreau să fiu mai bine.

        Atunci părinții mei au sosit.

        -Vorbim diseară. Mai bine așa.

        -Bine....

        Am plecat acasă. Mama a preparat cina. Eu eram în cameră când tata a intrat.

        -Știu cât de mult țineai la ea...îmi pare rău că a trebui să vezi asta...

        -Voi fi bine. Dar nu azi, și poate nici mâine.am spus imitându-l pe James. Și el spusese asta.

        -Atunci, hai la masă.

        Tăcerea era profundă. Doar tacâmurile se auzeau. Și apoi...soneria. Am mers la ușă și l-am văzut pe...James. Mama și tata nu știau de el...încă. Dar când l-au văzut și-au îndreptat toată atenția spre el.

        -Ari, ți-am adus asta.a spus și mi-a oferit un trandafir. Nu știam că...a spus el încurcat privind familia mea la masă.

        -Cine e băiatul?a întrebat mama.

        -Cred că plec...a spus el.

        -El...e iubitul meu.am spus eu.