Adolescent o dată în viață

42

             Stăteam lângă James de un sfert de oră, plângând, când asistenții medicali au intrat pe ușă. Întâi i-au verificat pulsul, apoi l-au pus pe targă și l-au dus din încăpere.

          -Mai bine plecați acasă.ne-a sfătuit șoferul ambulanței

           -Haide, te duc eu.a spus Austin.

           -Nu!am țipat eu la el. James e amicul tău, ce fel de om ești să nu îi fi alături când tu l-ai băgat în asta? Cat despre mine, nici nu încape vorbă. Voi fi la spital. Dacă ai de gând să mă însoțești, bine, dacă nu, la fel!

             -Of...nu prea am de ales. Ai dreptate. Urcă în mașină. Mergem la spital.

             -Serios? Haide!Am zbierat ca nebuna în timp ce fugeam pe scări. Mi-am făcut loc printre adolescenți și am ieșit din casă. Am urcat amândoi în mașină și Austin a pornit motorul. Mergeam pe urmele ambulanței. Mă durea capul îngrozitor și amintirea îmi tot revenea în minte, uneori cu încetinitorul.

           Nu eram atentă la drum. Tot ce era în capul meu era amintirea aceea și gândul că James ar putea păți ceva. Austin era încordat, și prinsese viteză destul de mare. Începusem să mă tem acum și pentru viața mea.

           -Nu poți merge mai...am vrut să întreb eu.

           -Taci!a țipat el la mine.

           Am tăcut instantaneu, fiindu-mi prea teamă de el. Dacă...băuse ceva? Doar fusese la o petrecere. Asta nu putea fi de bine! Am încercat să mă abțin să nu plâng când a țipat la mine, dar o lacrimă nu a putut fi stăpânită.

            -Oh, nu,..., te rog, nu plânge!a insistat el. Mă temeam prea mult pentru a mă împotrivi. Mi-am șters lacrima și m-am uitat la drum dorind-mi sa se termine mai repede și să ajungem la spital. Liniștea care pusese stăpânire peste noi mă făcea să mă întreb dacă el era același tip care încercase să mă ajute și cu care cântasem tot drumul până la casa lui James cu zâmbetul pe buze.

          Am ajuns în curtea spitalului mai repede decât mă așteptam. Normal, doar zburaseram pe șoseaua aceea. Am coborât din mașină și am fugit repede în spital. Am intrat odată cu medicii și asistenții.

           -Vă rugăm să așteptați afară.a spus un asistent.

           -Desigur.a răspuns Austin. Eu nu mai aveam voce pentru a spune ceva. Nu mai aveam putere pentru a rezista. Am văzut câteva scaune libere și m-am îndreptat spre ele dornică să mă așez. Începeam să văd în ceață. Am luat loc cu greu. Atâta sânge...atâta violență...

             Când m-am trezit, capul meu se sprijinea pe umărul lui Austin. L-am ridicat ușor și el s-a uitat la mine:

             -Ești trează!a observat acesta.

             -Unde e James? Ce i s-a întâmplat?

             -Nu știu. Medicii nu au ieșit de acolo decât o dată. M-au anunțat că nu e foarte grav și că îl pot vindeca. Mai bine am merge acasă. E ora nouă și e târziu. Trebuie să dormi.

              -Nu sunt un copil. O să stau aici.am spus eu. Merg până afară. Am nevoie de aer.am adăugat.

              M-am ridicat de pe scaun și am plecat către ușă. Am ieșit în curte. Cerul era plin de stele pe care le admiram. Speram ca eu și James să privim din nou stelele împreună. Am simțit ceva căzând pe umerii mei. Era o jachetă. Jacheta lui Austin.

           -Ține-o! E frig!

           -Nu am nevoie.am spus pe un ton indiferent și am lăsat jacheta să cadă pe podea.

           -Pune-o!a țipat el la mine.

           -Nu! Destul! Nu am de gând să accept toată viața ca tu să mă ordoni! Ce dacă nu fac cum vrei tu, huh? Ce o să îmi faci?

            În acel moment, s-a apropiat de mine și mi-a prins fața în mâinile lui. A urmat un sărut. M-am dezlipit din brațele lui puternice:

            -Ești nebun? Tu chiar nu realizezi că...

            -Că ce? Că nu mă placi? Nu îți face griji, știu asta!

             Am intrat înapoi în spital și am luat loc pe scaun, așteptând ca James să își revină. Austin nu a mai venit. Probabil plecase. Probabil chiar îl rănisem...dar el nu știa cât ne rănise pe mine și pe amicul lui.