Adolescent o dată în viață

22

         Am intrat în școală învingători. Toți profesorii și elevii ne aplaudau și ne felicitau. Profesorul nostru de muzică era mândru de noi. Doar Trina nu părea deloc uimită sau mândră ca din 50 de echipe noi luaserăm locul 2. Și nu păreau să o impresioneze nici măcar aplauzele. Doar o iritau. Rău. De. Tot. A dat ochii peste cap și a lăsat un oftat să iasă, după care a anuntat:

         -Felicitări! Adică, la nivelul vostru a fost foarte bine. Bine, dacă aș  fi participat eu aveam locul întâi asigurat, doar îmi pasă de școală și de premiu și m-as fi concentrat pe competiție, nu m-as fi sărutat la colturi. Dar, mă rog, soarta, nu?

             -Nu!am ripostat eu scârbita de felul în care ne trata mereu pe noi, elevii care chiar munceau. Te înșeli. Doar pentru că viața ta e amară ne e vina noastră! Tu singură te rănești! Trăiești numai din invidie. Și nu noi suntem vinovați. Suntem victimele necioplirii tale!

           A vrut să mai adauge ceva, dar a plecat direct în curtea scolii. Am intrat în sala trofeelor. Era un culoar lung și plin de vitrine cu trofee și vitrine goale pe care urmau să fie expuse alte premii de acum încolo. După nenumărate poze și după ceremonia de depunere a trofeului am plecat acasă. Noi începeam orele de miercuri, pentru că trebuia să recuperăm lecții și teme. Ce director bun aveam! Îl chema Peter și avea 22 de ani. Mie îmi preda teatru. O materie grozava!  Cam tot ce se preda pe aici era minunat pentru mine. Am ieșit în curtea scolii unde am văzut-o pe Trina pe o bancă, plângând. Am rămas mută. Eu o făcusem să se simtă așa. Avea sentimente!? Nu dădea semne de viață în trupul ei. Parcă era din gheață. Bine, da, normal că trebuia să aibă ceva în inima ei microscopica. Apoi a venit Emma. M-am apropiat și am auzit:

           -Plângi?

           -Oh, Doamne, nu! Am...ceva în ochi!

           -Aham!făcu Emma ironică.

           -Mă rog, tu tot idioată rămâi.

           -Eu? Dar ce...
  
           -Un lucru ți-am cerut. Atât de greu a fost?

           -M-a lovit neprevăzutul.

           -Îți mai dau o șansă. Să nu o dai în bară.a spus bruneta și apoi s-a ridicat de pe bancă, plecând. De fapt, venind înspre mine. Eram la câțiva pași de ea și am găsit soluția! Am intrat în tufiș și am sperat din toată inima să nu mă remarce. Doamne, cât Îți mulțumesc că nu a suspectat tufișul acela! Totul a fost bine. Până când l-am auzit pe James strigând numele meu. Nu puteam ieși din tufiș. Prea ciudat! Am așteptat să plece și am evadat de acolo cu dorința de a nu mai intra în situații de genul. Am intrat în școală și mergeam pe holurile pustii ale acesteia. Toți erau la ore. Iar Kate și Leo sigur plecaseră la casele lor. Nu mai aveam nimic de făcut la școală. Am mers și eu spre casa mea și am avut o surpriză. Mama și tata mă așteptau cu masa pusă.
          -Mama!? Tata!?

          -Ariana!

          A urmat o mare îmbrățișare și o cină în familie. I-am rugat pe părinți sa spună primii despre ce au făcut și apoi eu. Ei au spus că au avut numeroși clienți și toate cele. Apoi eu am început să povestesc despre săptămâna mea la acel concurs. Tocmai voiam să spun despre James și Leo, dar m-am oprit brusc. Dacă nu aveau să înțeleagă? Mă temeam sa le spun. Era....Primul meu iubit.

            -De ce te-ai oprit?

            -Oh, asta e tot!

           Apoi am plecat în camera sa îmi fac temele pierdute.