Adolescent o dată în viață

31

           -James, nu...dar el mi-a închis în nas.

           Kate privea spre mine cu furie și dezamăgire. I-am dat telefonul și am rugat-o să îmi mai dea o pastilă de cap. Da, capul mă durea îngrozitor, nu puteam sta pe propriile mele picioare, dar , mai ales, doream să nu mă  vadă plângând. Imediat a ieșit din cameră și am scăpat lacrimi pe față. Plângeam amar...nu puteam crede! Îmi doream să nu mă fi trezit. Să dorm mai mult,...poate pe veci. Dar eram aici, prinsă între patru pereți care parcă se apropiau. Nu eram claustrofobă, nu am fost vreodată. Dar stresul și slăbiciunea mă doborau. O singură supărare azi și puteam muri. Inima mea nu era gata încă să suporte lumea. Am auzit ușa și Kate a intrat cu o pastilă.

         -Ariana,...

         -Ce e?

         -Ești ok?

         -Cum aș putea fi?

         -Ți-am adus pastila.mi-a întins pastila și paharul cu apă.

         -Mersi!Am spus luând-o și înghițind-o cu apa.

          Mâna ei îmi mângâia capul. Așa am adormit în acea noapte.

       ***

            Era dimineață. Kate nu mai era...probabil se dusese la școală. Mama și tata așteptau să mă trezesc.

           -Mama!? Tata!? Vreau acasă...

           -Vei ajunge acasă în câteva zile. Trei, mai exact. Desigur, dacă te faci bine.

            -Oh, mamă, voi fi bine. Cât am...

            -"Dormit"? Cinci zile. Credeam că o să te pierd și pe tine. Doar din cauza acelui...grosolan...

            -James? Nu e vina lui.

            -Faptul e consumat. El a plecat și tu nu ai să mai suferi din cauza lui.

            -Ce tot spui mamă? Unde a plecat?

            -Să-şi vadă de viața lui.a răspuns privind absent în gol.

            -Mama...

            -Briana, dragă, o sperii...a intervenit tata.

            -Trebuie să înfrunte realitatea.

            Ok, era clar că mama avea probleme. Frica de a mă pierde plus lipsa hranei și a somnului i-au suprasolicitat organismul și se pare că se purta ca o nebună.

            -Mama, mai bine dormi puțin.am spus

            -Nu.a răspuns simplu.

            -Când vă întoarceți la lucru?

            -Peste patru zile.m-a anunțat tata.

            Patru zile...nu știam ce să spun. Nu fuseseră alături de mine niciodată...cu adevărat. Când eram copil stăteam cu Maddie, iar apoi cu bunica.

             Nu spusesem nimănui despre Maddie. De ce? Nu puteam. Mă durea...cine fusese ea? Sora mea mai mare. Era cu 15 ani mai mare decât mine. A murit pe la 21 de ani. Aproximativ. Eram prea mică pentru a înțelege de ce toți plângeau la înmormântarea ei, când ea purta haine de prințesă, de înger. Nu știam de ce sufereau. Credeam că va veni la mine în acea seară, să îmi spună povești, ca de obicei. Dar ghiciți ce!? Exact, nu a mai venit. M-a uitat. Nu a mai venit la mine niciodată. Și niciodată nu am aflat finalul poveștilor sale...dar l-am știut pe al ei.

           Și mama îl știa...de asta se temea pentru mine. Dar comportamentul ei era prea exagerat...sau nu. Eram unicul ei copil acum. Mă iubea. Nu voia să mă piardă. Nu s-ar fi iertat pentru uciderea indirectă a copiilor ei.

             Am scăpat o lacrimă dar am întors capul și am închis ochii. Am visat frumos. Am visat-o pe Maddie,tânără, jucăușă, fericită.