Adolescent o dată în viață

33

După ce am terminat de scris acele gânduri am lăsat caietul la loc în rucsac. Am intrat în apă. Mi-a fost dor de atingerile catifelate ale acesteia pe pielea mea. Pentru alții era ceva normal dar pentru mine era ceva de care mă lipsisem. Era așa bine.

Când am ieșit din apă,aerul a făcut contact cu pielea mea ceea ce mi-a provocat răcoare. Mi-am înfășurat prosopul în jurul corpului meu umed. Am luat loc pe șezlong și i-am permis soarelui să îmi încălzească pielea.

Am luat cartea din rucsac și am continuat lectura. Eram absorbită de carte. Am simțit ochii mei închizându-se ușor și am adormit.

Când m-am trezit, soarele apunea. Am luat lucrurile mele și am plecat acasă. Următoarea zi aveam să o petrec alături de părinții mei. Plecau la ora două, așa că...

***

Era dimineață. Am părăsit patul și mi-am făcut rutina de dimineață. Apoi am coborât în bucătărie. Am preparat un mic dejun special pentru părinții mei și am ales un film de familie. O comedie clasică, favorita tatei.

Ziua aceea a fost extraordinară. Familia noastră părea completă și fericită. Totul părea rezolvat. Nici nu am simțit când a trecut timpul. Dar a venit momentul în care "petrecerea"noastră a luat sfârșit.
După plecarea lor, m-am dus în camera și mi-am făcut temele. Am mai lucrat la cântec puțin și apoi am adormit.

Era dimineață. Am plecat la școală. Purtam o fustă neagră deasupra genunchilor și o cămașă albă ușor transparentă asortată. Aveam pantofi negri fără toc și o bentiță. Am luat ghiozdanul și am plecat.

Prima oră era cea de mate. Am fost scoasă la tablă și, ca de obicei, am știut tot! Dar, desigur, mereu am emoții când e vorba să răspund la lecții, exceptând ora de istorie.

În pauză mi-am căutat toți prietenii. De fapt, îl căutam pe James. Doream să îi vorbesc, sau măcar să îl văd. L-am găsit vorbind cu prietenul său, Austin. M-am apropiat, gata să îi vorbesc. La auzeam vocile din ce în ce mai clar...:

-Și chiar crezi că o poți evita toată viața pe Ariana?a întrebat Austin.

-Nu știu. Sper. Îmi doresc să nu ne fi cunoscut, să nu fi fost împreună niciodată!am auzit răspunsul lui venind ca un fulger asupra mea.

Am început să plâng. Nu aveam puterea să mai merg la el. Am aruncat colierul primit de la el și am alergat în curtea școlii. Afară ploua. Toți se uitau la mine. Dar nu îmi păsa. Chiar mă învinuiam că el se simțea prost. Chiar credeam că se considera vinovat de tot. Dar nu...lui nici nu îi păsa de mine cu adevărat! Clopoțelul anunță începerea orelor. Doar eu îl ignoram...Am rămas acolo vărsând lacrimi amare. Eram complet singură. Nimeni nu venise să mă ajute, dar toți mă judecau.

Am auzit pași și am întors capul. James stătea în fata mea cu colierul în mână.

-Ți-a scăpat ăsta.a spus și mi l-a întins.

-Nu, eu l-am aruncat. Nu trebuia să mi-l dai. Nu am nevoie de el.

-Știu că ai dreptul să fi supărată pentru tot ce am făcut, dar, putem rămâne prieteni?

-Prieteni? Nu e nevoie să fi politicos! Știu că îți dorești să nu ne fi întâlnit.

-Cine ți-a spus asta?

-Te-am auzit vorbind cu Austin.

-Eu...

-Nu e nevoie de explicații. Și eu simt la fel.

-Uite ce s-a ales de noi.a spus scăpând o lacrimă.

-Nu există "noi"! Îmi doresc să nu fi existat! Și poate chiar nu a fost real!