Black Stars

Capitolul 1

            

               Hey, acum sînt prezenta aici şi sincer îmi pare rău că nu l-am putut aduce mai devreme. Am avut şi eu nişte probleme de sănătate apoi au fost alte lucruri. M-am gîndit să-mi fac azi timp şi să-l postez. Îmi pare rău dacă e prea scurt, banal sau cu dialog din plin. Am simţit nevoia ca în primul capitol să înceapă cu acţiune. Vreau să vă mulţumesc pentru comentariile şi voturile voastre care sincer îmi fac ziua mai bună. O să încerc să vă fac pe rînd cîte o dedicaţie la capitol: X Ei bine, promit să mă revanşez şi duminică să postez încă un capitol care poate va fi mai lung ca acesta. Dacă exista greşeli gramaticale vă rog să mă iertaţi dar m-am grăbit să-l postez. Sper că o să vă placă şi poate lăsaţi şi o părere. Kisses şi lectura plăcuta: *

       

              Eram într-o cameră goală. Pleoapele îmi păreau prea grele. Cu greu ţineam ochii deschişi. Nuanţa albă mă calma enorm. Îmi auzeam numele strigat. Părea mai mult un glas de femeie. Am închis rapid ochii amintindu-mi de accident. Durerea de cap nu întîrzia să apăra. Nu îmi puteam simţi picioarele iar mîinile mă dureau enorm. Eram din nou cu ochii închişi. Puteam cu uşurinţa să-mi aud bătăile inimii mele care deveneau din ce în ce mai slabe. Cunoştinţa mea zbura din nou acolo dar cineva mă obliga să rămîn prezentă în încăpere.

M-am simţit zguduită şi atunci am deschis brusc ochii. Era o femeie. Zîmbetul ei îngrijorător mi se părea atît de familiar. Părul de un negru abisal îi era pînă la umeri. Era îmbrăcată într-un costum negru. Chipul îi era palid şi părea atît de blîndă. Ochii ei albaştri priveau cu tristeţe dar totuşi se putea citi fericire pe faţa sa. În dreptul ochiului i se găseau cîteva lacrimi care-şi făceau loc să cadă. Am întors capul, privind de jur împrejur dar tot ce am putut vedea era negru. Am înghiţit în sec iar durerea nu se amelioara deloc:

- Cathy!

Auzisem glasul acelei femei care părea stins. Am înghiţit în sec. Părea atît de familiară dar dar nu o cunoşteam. Am reuşit să murmur cîteva cuvinte dar le-am regretat imediat:

- Cine eşti?

Femeia la auzul primelor mele vorbe începu a plînge iar un băiat cu trăsături asemănătoare ei o cuprinse, strîngînd-o tare în braţe. Am lăsat capul înapoi pe pernă meditat asupra persoanelor din faţa mea. O siluetă înaltă şi îmbrăcata în alb a intrat în cameră. S-a a apropiat de mine şi mi-a luat mîna.

- Pulsul nu e chiar normal dar sperăm să revină la normal.

La auzul acelor vorbe mi-am tras mîna şi sincer mă mir de unde am avut atîta forţă.

- Cum te simţi? M-a întrebat după ce a luat o fişă de pe măsuţă de lîngă pat.

- O durere insuportabilă de cap, nu-mi simt picioarele iar pleoapele îmi sînt grele. A mormăit ceva şi s-a dus spre marginea patului.

- Simţi? A întrebam el iar picioarele mele s-au retras singure reuşind să le mişc şi să le simt.

- Se pare că va mai trebuie să mai faci cîteva analize dar momentan totul este bine. Dar mai am o nelămurire, iţi aminteşti ceva?

Întrebarea sa mi-a dat de gîndit. Nu ştiam ce să fac, să spun adevărul sau să mint şi să spun că nu îmi aduc aminte nimic. Am închis ochii strîns şi am văzut din nou cum maşina...

- Ştiu că eram într-o maşină. S-a prăbuşit, m-am lovit la cap. Am încercat să mă ridic cînd am auzit ţipetele celorlalte fete din maşina apoi pleoapele îmi erau prea grele şi nimic.

Am spus totul atît de încet deşi erau dor 3 propoziţii dar mi se zăreau ca pînă am rostit acele vorbe au trecut 30 minute. L-am privit iar faţa sa era gravă. A suflat din greu şi început ca un mic dialog:

- Le cunoşti pe acele 2 fete?

- Da!

- Care îţi este numele?

- Catherine.

- Recunoşti aceste 2 persoane?

- Nu!

Am înghiţit în sec, întrebările lui continuau dar e habar nu aveam ce să răspund. Mi se pare că pînă şi eu sînt străină pentru mine. Fără să îmi dau seama ce anume făceam lacrimile îmi invadară faţa. Nu cunoşteam nimic. Iar eu, eu, mă simţeam sleită de puteri, fără strop de energie, pînă şi înghiţirea în sec era o muncă grea pentru mine. Clipitul era şi el greu de-l îndeplinit. Nu ştiam ce se întîmpla cu mine. Mă simţeam de parcă o parte din cunoştinţele mele se duseră în noaptea aia groaznică pe care nu cred că o voi uita cît de curînd. Mă simţeam ciudat, pur şi simplu eram străină şi pentru mine.

Nu fusesem atentă doar ultimele cuvinte ale bărbatului care era doctor mi se întipărise că tot ce ţin minte sînt lucrurile care au avut loc în timpul accidentului.

M-am lăsat din nou cu capul pe pernă dar totuşi fiind atentă la conversaţie care decurgea în încăpere. Băiatul brunet întrebase cum sînt celelalte fete. Atunci m-am ridicat şi eu şi am aţintiţi privirea spre el, lucru pe care îl făcuse şi el. Oftase. Tot ce am putut auzi din cauză că vorbea prea încet a fost" Una avea o mînă ruptă şi cîteva mici zgîrcituri iar altă era lovită puţin mai grav dar sînt ambele conştiente.

Am răsuflat uşurata cazînd înapoi pe perna mea.

- Mulţumim mult dar credeţi că-şi va reveni? Am aplicat privirea în jos prefăcîndu-mă că nun auzeam că se vorbea despre mine.

- Tot ce-i posibil dar nu trebuie să depună un efort. Trebuie să îşi aducă aminte pe rînd şi să încerce cît mai mult să se odihnească.

Cu aceste vorbe plecase. Femeia se prăbuşise în scaun suspinînd. Am închis ochii şi am simţit cum somnul mă fură dar parcă tot mă aflam în acea cameră goală. Ceea ce mă trezise fuseseră voci puternice. Cu greu am deschis ochii reuşind să văd 3 siluete cunoscute şi în spatele lor altele 3 complet străine. Printre cele 3 siluete două din ele erau prietenele mele pentru care îmi făcusem griji: Mariah şi Christine. Cu greu mă ridicasem şi le sărisem în braţe.

Cînd am rupt îmbrăţişarea cele 2 vruse să spună ceva dar parcă nu aveau prea mult curaj:

- Ştii... A spus Mariah dar a continuat Christine. Ne cunoşti?

Am aprobat din cap iar ele au răsuflat uşuraţi. Eram încă în picioare dar mă simţeam şi mai slabă ca înainte. Am întors capul în spatele meu şi am văzut acea femeie de mai devreme. Lacrimi rotunde îmi invadară chipul iar eu am ţipat cu toate forţa"

- Mamă! Femie se ridică repede iar ochii ei erau plini de lacrimi ca şi ai mei. S-a îndreptat repede spre mine şi m-a strîns la pieptul ei. Nu pot să cred că nu am cunoscut-o mai devreme. O deschizătură de uşă mă anunţasem că toţi plecaseră, astfel rămînînd în cameră doar eu şi mama. Ne lăsaseră în momentul nostru mamă-fiică. Cînd am rupt îmbrăţişarea mi-a zîmbit cald şi se putea observase că plînse în timp ce eu dormisem. Nu m-am putu reţine şi am sărit din nou la pieptul ei strîngînd-o tare. Am început a plînge şi mai tare şi am şoptit încet la urechea ei"

- Îmi pare rău. Sincer, îmi pare rău.