Black Stars

♫Capitolul 2

 - Marry!

  Vocea fratelui meu se auzi atât de răspicat încât m-am speriat. Am lăsat carte şi am fugit repede pe scări. Eram mult prea îngrijorata încât nu gândeam clar. Am deschis uşa de la cameră fratelui meu şi am ţipat cât de tare am putut. Stătea în pat plin de o substanţă roşie iar în cap avea un cuţit care... I-am strigat numele cu putere dar el avea ochii închişi. Nu, nu puteam să îl pierd şi pe el, nu acum, nu în felul ăsta. Lacrimile au început să îmi curgă pentru că nu ştiam ce altceva să fac.

   M-am apropiat cu teamă şi mi-am pus mâna pe umerii şi am încercat să-l zgudui cât de tare am putut şi atunci a căzut cuţitul jos. Ochii lui s-au deschis brusc, iar pintre buze a scos un "Buhuhuu" apoi a izbucnit într-un act de râs.

 - Să-ţi fi văzut faţa! 

  Continua să râdă, iar eu priveam totul mult prea năuc. M-am lăsat pe pat şi am şters lacrimile. Fusese o farsă pe care eu nu o puteam gusta în momentul de faţă. Crezusem că într-adevăr păţise ceva. L-am aţintit cu privirea şi eram mult prea serioasă de cât de obicei.

 - Niciodată, niciodată să nu mai faci asta, am ţipat eu iar el s-a oprit din râs şi m-a privit cu ochii sclipind. Nu intenţionasem să urlu la el dar nu îmi dăduse de ales.

 - Dar, încercam să te scot din starea ta de singurătate.

 - Nu în halul ăsta. Am crezut pe bune că păţişi ceva, aproape îmi pierdusem minţile. Moartea nu e o glumă, iar tu ar trebui să ştii asta. Să nu mai faci chestii de genul niciodată. M-ai auzit?

 - Da. Nu credeam că am să te supăr. Sunt cel mai chinuit copil. Am două surori, una în Londra, iar una care zbiară la mine. Tata e mereu plecat, iar mama nu are timp de mine. Sunt pur şi simplu dat deoparte.

  Am vrut să îl îmbrăţişez şi să îi spun că nimic din ce vorbea nu era adevărat, dar chiar într-un fel aşa şi era. A plecat cât de repede a putut iar eu mă aplecat capul în jos. Mă speriasem de moarte iar lui îi ardea de glume. Ce moment bun de a începe o nouă dimineaţă. 

 M-am ridicat în picioare şi am privit la fereastră, picăturile de ploaie încă se zdrobeau de asfaltul rece iar fulgerele nu întârziau să apăra. Erau mult prea aproape de pământ încât credeam că vor lovi ceva. Se oprea totul apoi din nou fulgere însoţite de tunete prindeau viaţă. Era o vreme îngrozitoare şi de mult nu mai văzusem una asemănătoare, era acel moment când cerul îşi varsă furia pe pământ. Câţiva oameni doar aveau curajul să treacă cu umbrelele care din cauza vântului erau întoarse invers. Era o ploaie cu stropi mari, una care mă făcea să gândesc mai clar. Vântul sufla puternic, iar eu încă eram pierdută în gânduri. Telefonul meu a sunat iar fără să stau pe gânduri am răspuns.

   Am zâmbit în sinea mea când l-am băgat înapoi în buzunarul pantalonilor simpli pe care îi purtam. Aveam o întâlnire deşi credeam că e o nebunie totală să ieşim pe vremea asta la un restaurant am acceptat, asta era ceea ce aveam nevoie acum. Sam părea binevoitor iar eu nu am vrut să îl întristez. Îl iubeam dar totuşi nu credeam că e tipul cu care puteam trăi pentru tot restul vieţii mele.

    Am ieşit val-vârtej din cameră fratelui meu şi am urcat din nou scările. În timp ce alegeam hainele mă rugam să fie o întâlnire câtuşi de normală. De fiecare dată intervenea ceva, ori eram răpită, ori accident de maşină sau o ceartă, ori vedeam acea privire cutremurătoare prezentă de multe ori care mă studia dintr-o parte. Am îmbrăcat o rochie mulată pe corp de culoare neagră combinată cu dantelă iar deasupra o jachetă cu ţinte. Am aruncat o privire spre carte pe care o lăsasem în pat. Nu reuşisem să o citesc dar credeam că e mai bine să iau o gură de aer de cât să-mi întunec şi mai mult minte de cât e deja.