Black Stars

Capitolul 17 - Pe patul spitalului//

  Teamă e sentimentul care te prinde din urmă, îţi miţuie sufletul şi îţi ia bucată cu bucată viaţa din faţa ochilor. E o teroare ce încearcă să îţi roadă interiorul şi măcina doar lacrimile disperării. Încetul cu în cerul îţi prinde chipul în mrejele sale şi îţi mutilează faţa, fiindcă e teamă. Mâinile tale ţi le cuprinde cu ale lui, cutremurându-le în direcţii spontane. Încerci să lupţi din interior, dar eşti fragilă şi pierzi. E teamă, te cuprinde, îţi ia umbră şi te lăsă din nobil în singur şi sărac. Teama nu este duşmanul tău, e doar propria ta cunoştinţă care se întreabă mereu. Acolo în camera obscură diavolul îşi developează negativele. Ea ne poate paraliza mintea şi ucide sufletul. Dar uneori ne este frică de moarte, atunci încep adevăratele întrebări. Îngrijorându-ne, dăm seama că nouă de fapt ne este frică de viaţă. Se spune deseori aceste vorbe: "Controlând mintea veţi controla şi frică, trăind fiecare clipă cu responsabilitate, discernământ, echilibru şi autocontrol." Dar e adevăr? Este teamă o parte din noi ce ne îndeamnă spre o cale greşită? Mergem drepţi, dar tot ocolim obstacolele pentru a nu ne împiedica.

 Fricii îi poţi construi un caracter aparte, îi poţi da forma unei persoane cu masca crăpată. Absoarbe energie şi ne lasă slabi. Nu îi putem distinge faţa din întuneric, dar îi auzim bine glasul gutural ce ne cheamă spre el. Ne pierdem la auzul acelei voci atât de suave uneori, dar ne speriem la schimbarea lui. Nu ne pierdem cu firea mereu, dar ne este frică, frică de viaţă, de moarte, de noi înşine. Un sentiment al disperări care arde în chinurile supreme. Uneori fugim, dar tot ne prinde din urmă pentru că este ea, frică, şi luptă pentru dominaţie. Iubim cuvintele dulci şi e urmă pe cele grele, dar suntem căzuţi în nefiinţă, căzuţi şi dominaţi de frică.

   Catherine stătea la căpătâiul patului, urmărind cu ochii înlăcrimaţi trupul băiatului. Lacrimile fine ale feţei pătau obrajii roşi. Chipul îi era trist şi exprima doar nostalgie. Se abţinea cu greu să nu facă zgomot. Era îngrozită şi îi era teamă pentru el. Doctorul o privise di dăduse negativ în cap. Nu avea să îşi revină prea devreme. Încercă cu greu să-şi menţină lacrimile captive, dar continuau să cadă şiroaie, invadându-i chipul. Caracterul ei era slab şi sensibil. Se distrugea în mii de bucăţele, era doar un ciob de cristal, pregătit să se spargă în mii de bucăţi. Era terifiantă şi se simţea zdrobită. Credea că va înnebuni. Nemaiputând să-şi menţină controlul, ieşise în coridor. Trupul i se lipi de perete şi încercă să se liniştească. Auzise sunetul paşilor, dar nu se întoarse să vadă cine e. Se simţea prea distrusă.

 Marryah îi strigase numele cu o voce îngrijorată, însă, nu primise niciun răspuns. Christine se apropriase şi ea subtil şi îi adresase o priviră plină de compasiune. Atât de des vizitaseră acest loc, viaţa le blestemase. Spitalul le deveniseră o a doua casă. Accidente peste accidente se întâmplaseră în ultima vreme, atât de multe suflete nevinovate decedaseră. Era un iad pe pământ. Răul se dezlănţuise şi cuprinse întreaga planetă. Nu mai era o altă cale de scăpare, era un sfârşit tragic, abisal şi plin de mister. Nimic nu devenise sigur, se falsificase totul.

 Braţele sătenei o cuprinse pe blondă într-o îmbrăţişare călduroasă. Nu aflase toate datele, dar ştia de la Niall despre starea lui Zayn. Era sigură că fata îl iubea, iar acum dorea să îi fie alături, să fie ea cea care o ajuta. Nu era milă ceea ce simţea, era într-adevăr tristeţe şi compasiune. Ochii ei se umeziră, ambele începând a plânge puternic, rămânând îmbrăţişate. Marryah le privise cu durere, simţind mâhnirea pe sufletul ei.

- Catherine, Harry Îi pronunţase numele apăsat. Ce s-a întâmplat?

 Blondă se retrase din braţele Christinei i îl privi cu ochii înlăcrimaţi. Nu îi era uşor a povestească totul, să îşi aducă aminte fiecare detaliu. Avea în mintea ei imaginea clară a accidentului, deja nu mai avea glas la cât de tare ţipase. Îşi şterse Ochii cu mâinile. Rochia ei era şifonată şi pătată de sânge, pe lângă asta era şi ruptă în două părţi. Părul îi era ciufulit şi zbură în toate părţile. Pielea îi era aspră, îi era rece, iar întregul corp îi tremura. Harry îşi scoase geaca şi i-o puse pe umeri.

- Mulţumesc, şopti trăgând-o şi mai mult pe dânsa. Veneam de la restaurant împreună. Eram în maşina lui. Brusc a pierdut controlul maşinii şi a intrat pe contrasens. Ne-am... ne-am... ci-ci-cio-c-n-nit, dar nu putuse continua, lacrimile devenise prea grele şi izbucnise în plâns.

 Cu greu încercau Niall şi Harry s-o liniştească, ea continua să plângă amarnic. Sufletul îl simţea pustiu, durea, dar cel mai mult durea lipsa lui.

- Poate ar fi căzu să pleci, stăm noi aici. Nu prea ai dormit ultimele nopţi şi acum eşti obosită, încerca Marryah să o convingă, dar blonda se încăpăţână.

 Nu dorea să îl lase singur, nici în ruptul capului. Ţinea prea mult la el şi îi pasă, mereu i-a păsat. Dragostea a reuşit să o schimbe, a căutat-o mereu, dar când a găsit-o, viaţa i-o lua. Simţea oboseala cum o doboară pas cu pas, dar se forţă pentru a ţine ochii deschişi. Avea nevoie de o cafea. Trebuia să rămână pentru el, dar cel mai important, trebuia să-şi urmeze planul. Dacă pleca acum, ar fi dat-o în bară. Îi promisese că va rămâne toată noaptea cu el, de fapt ei îşi promisese.

- Catherine, încearcă să te calmezi şi spune-ne ce s-a întâmplat, stărui blondul.

- Niall, nu vezi în ce stare e?, interveni Christine.

- Trebuie să aflăm, ridică Harry vocea. Trebuie să ştim ce s-a întâmplat cu adevărat.

- Ne-am ciocnit într-o altă maşină, iar în noi a intrat alte două maşini. Dacă Zayn nu deschidea portiera şi mă împingea, aş fi putut fi strivită de acele adunături de fier. Sunt vie şi nevătămată datorită lui. Nu pot pleca acum acasă, trebuie să stau toată noaptea până se va trezi. Doctorul a spus că i s-a atins inima şi plămânul cu o bucată de fier ascuţită. Nu se ştie dacă va supravieţui. A pierdut mult sânge şi e în stare gravă, iar eu nu ştiu ce să fac, termina ea cu un ton scăzut.

 Dacă reuşea să se calmeze, era doar pentru o perioadă de vreme. Picăturile de cristal cădeau necontenit. Cu greu se abţinea să nu urle de durere. Christine o strânse în braţe încercând din nou să o liniştească. Un bărbat în halat alb ieşise din salonul brunetului. Îi privise pe rând apoi îşi aţinti privirea în pământ. După expresia lui, veştile nu erau prea bune.

- Îmi pare rău să vă spun, dar băiatul nu mai are nici o şansă la viaţă. Momentan aparatele sunt cele care îl ţin în viaţă. Poate îi sunaţi familia şi vă decideţi dacă donaţi organele întregi. Mă găsiţi în biroul meu. Nu mai e nici o şansă, ar trebui să îl deconectăm de la aparate, vorbise bărbatul.

- Nu încă, strigă Marryah. Avea o bănuială care o mistuia.