Black Stars

♫Capitolul 1

                                                                    Marryah Devries

Am deschis repede uşa însă din nefericire am sărutat-o direct. Mi-am dus mâna la frunte şi mi-am masat locul. Am înjurat în mintea mea gândindu-mă la ce poate fi mai rău de cât este momentan. Am coborât scările cât de repede am putut şi am salutat cu mai multă energie de cât de obicei. Toate capetele s-au întors spre mine iar micul meu frate îmi arăta că sunt dusă. Am zâmbit încet şi l-am folosit, el imediat protestând şi ţipând la mama. Am suflat din greu şi m-am aşezat pe scaunul din bucătărie. Mama intră şi ea cu o cutie în mâna. An mărit ochii spre ea şi i-am luat-o din mână aducând-o în coş. Ea mă privi în timp ce ridică o sprânceană.

- Mariah...

- Ai primit veşti de la Chris?

- Peste o săptămână se întoarce din Londra şi... Nu mai schimba subiectul când vorbesc cu tine. Mi-am rotit ochii şi am cuprins-o zicându-i că o iubesc.

- Şi mănâncă-ţi cerealele.

Nu am spus nimic şi am urcat pe scări. Astăzi era una din rarele zile când mă simţeam fericită. Am deschis uşa şi din nefericire am reuşit să o sărut şi de data asta însă ghinionul meu este că fratele meu a văzut scena şi nu se putea opri din râs. Încă puţin şi se rostogolea pe podeaua din lemnul masiv. Am înjurat pentru a nu ştiu câta oară pe ziua de azi şi am intrat în cameră.

  Imediat ce m-am văzut în spaţiul meu am zâmbit malefic. Aveam chef de făcut chestiile alea tâmpite care le enerveze pe fete. M-am trântit pe pat şi am strâns perna în braţe. Toată viaţa mea voi trăi cu acest sentiment. Trei ani de zile şi de fiecare dată când închideam un ochi, reuşeam să zbor înapoi în acea noapte. Nu o pot uita şi probabil mă va bântui pentru tot restul vieţii mele şi doar gândul ăsta îmi transmitea fiori în tot corpul. 

 Am întins mâna şi am luat telefonul meu alb de pe noptieră. Am înghiţit în sec, numărul ei era încă la apelare rapidă, încercam să o sun dar de fiecare dată nu aveam curajul să apasă acel buton. Dar până la urmă cu toate am ales aceeaşi decizie, ne-am depărtat pe căi diferite. Credeam că-mi va fi uşor să trec peste toate cele întâmplate având-o pe sora mea aproape dar a plecat în Londra cât de repede a putut, la un an după accident, primind o slujbă ca lucrător într-o firmă de modă. Eu, eu am ales să mă refugiez într-o bibliotecă fiind cât mai departe de lume. Am primit oferte ca translator însă, de cele mai multe ori le-am refuzat.

Mă simţeam atât de goală pe dinăuntru, mult prea goală. Părinţii decidem să-i vizitez din când în când şi mi-am luat un apartament aparte pentru a putea fi liberă în gândurile mel ce-mi înceţoşau mintea. Eram plătita destul de bine iar economiile pe care le făcusem de-a lungul celor trei ani de glorie care acum îi regret, mi-au dat posibilitatea să-mi i-au un apartament de invidiat. Datorită faptului că eu eram cea care nu dădea banii pe orice, încă reuşeam să am o viaţă de invidiat dar la naiba cu o aşa viaţă.

  Sentimentul de frică nu te părăseşte niciodată iar tremurândul îşi face apariţia. Îmi e frică noaptea, îmi e frică pe stradă, îmi e frică de orice. Am ajuns ca o păpuşă care poate simţi sentimentele negativă dar totuşi spartă şi aruncată la coş. Dar acolo mi-am găsit şi trupul din care făceam parte şi cariera şi gloria mea, dar cel mai important o prietenie mult prea frumoasă pentru ceea ce a ajuns. Nu o pot învinovăţi nici pe Catherine şi nici pe Christine, dar îmi învinovăţesc destinul blestemat care nu doar că ne-a despărţit, dar continuă să pândească şi acum oriunde m-aş afla. E ciudat să te simţi mereu urmărită de doi ochi albaştri care ţi se par că ascund mult prea multe