❤ Forever young ❤

#15 Băiatul rău.

Chris p.o.v.

Au trecut 3 săptămâni și 2 zile de când Bliss a fost împușcată brutal în stomac. A trecut prin câteva operații dar acum e stabilă. Nu am putut vorbi cu ea deloc fiindcă e în comă.

Îmi doresc foarte mult să-și revină căci altfel voi strânge de gât pe cine-mi iese în cale. Deși doctorul nu îmi promite nimic.

Cât despre Mona, o cam evit de când am aflat că are sentimente pentru mine. Eram și-așa destul de nervos pe Nate...

Am decis să părăsesc liceul ca să am grijă de Bliss. Mona a vrut să facă la fel dar am trimis-o cu forța. Până la urmă a cedat dar a zis că va veni în fiecare zi după ore să vadă dacă Bliss e bine. Probabil ca să mă vadă și pe mine.

Sunt obosit. N-am mai mâncat de ceva timp. Capul îmi bubuie iar mâinile îmi tremură. Am scăpat de bandaje dar am rămas cu o cicatrice urâtă la încheietura mâinii stângi. Simt cum sângele curge prin vene greoi, cerând vitamine și minerale. Sau poate halucinez.

Poliția (idioată de nu mai poate) l-a scăpat pe Nate din biroul ofițerului chiar înainte să-l facă să scuipe tot ce-a făcut și ce nu în toți anii tinereții (de parcă tare bătrân e!).

L-au lăsat să scape chiar înainte să pregătesc eu terenul. Și să-i dau foc. Sau ceva de genul. Încă meditez la o moarte mai crudă pentru Nate. Nu îmi pasă dacă polițiștii mă iau la întrebări. Le zic că s-a aruncat de pe prăpastie căutând o viață mai bună. Sau wifi. Mi-ar plăcea să dau apoi, la miezul nopții artificii în acea prăpastie.
Să-i fie țărâna mai ușoară.

Iar halucinez?

Îmi trag o palmă dureroasă. Înjur apoi mă uit la bătrânica proptită pe scaunul din fața mea. Pe holul ăsta pustiu, bătrânica aștepta parcă Veșnica Pomenire răzând de mine. Stai, eu sunt sănătos la cap?

-Ești bine băiete? îmi spune ea cu un glas mieros.

-Hm, da, de ce?

-Îți dădeai palme, e totul în regulă?

Ei, pe asta n-o s-o mai audă.

-Da, sunt bine, răspund pe un ton indiferent.

-Nu pari deloc în regulă tinere, ar trebui să te odihnești, pari foarte lipsit de energie.

-Noi îi spunem oboseală, spun deja plictisit.

Bătrânica se uită la mine ca o mamă înduioșată si îmi vine să plâng. (da, sunt un băiat cu sentimente nu un robot indiferent).
Se apropie de mine si mă mângâie pe cap, de parcă eram vreun motan. Îmi zâmbi, și jur că n-am să uit niciodată acel zâmbet de pe fața ei plină de riduri. Totuși am apreciat că o interesa starea mea de spirit. M-a făcut să mă simt nițel mai bine.

-Mulțumesc, mă trezesc spunând.

Dar când îmi ridic privirea, bătrânica dispăruse deja.

Hei, hei, capitolul anterior a fost cam scurt dar, plin de emoții. Dar în acest capitol chiar mi-am pus sentimentele pe care le simt în momentul de față pentru a contura "viața ca o bucată de hârtie" care este considerată "perfectă în cărți". Sper că v-am atras puțin atenția asupra a ceea ce se întâmplă și să realizați că viața nu e mereu roz!

Luv, minions. <3