❤ Forever young ❤

#16 Liniștea speranței

Mona's p.o.v.

Abia am terminat o zi de școală plictisitoare, iar eu aș vrea să mă arunc în mare, să scap de proiectul de la biologie. Pff! Îmi iau geanta și
ies din cămin trântind ușa.
Mi-e tare greu fără Bliss lângă mine și nu cred că mă voi obișnui prea curând cu ideea asta.

O iau la pas către spital. Pe drum, văd oameni triști sau veseli, tineri sau mai în vârstă care par să poarte măști diferite în fiecare zi. Un copil cu o acadea în mână se uită chiorâș la mine de parcă eram un clovn care și-a turnat o găleată de vopsea în cap.
Decid să grăbesc pașii, ca lumea să nu mă mai abordeze ca pe o criminală.

Într-un sfârșit, ajung la spital. Intru grăbită, și îl găsesc pe Chris bătând darabana în sala de așteptare. Arăta oribil.

-Hei... îi zic.

-Salut, îmi spune el plictisit.

-De când n-ai mai dormit? îl întreb așezându-mă lângă el.

-Cui îi pasă? Mie nu.

Deja începe să mă enerveze.

-Dar Bliss?

-Doctorii nu mă mai lasă să o văd.

-De ce? întreb ca arsă.

-Ziceau că "are nevoie de odihnă" și că "eu o deranjez din somnul ei adânc", îmi răspunse Chris.

Pufăiesc privind tavanul.

-Dar ce le-ai făcut?

Chris refuză să îmi răspundă.

-Chris! Vreau adevărul!

-I-am sâcâit la cap, na!

-Dacă tot îmi răspunzi așa în scârbă, n-ai decât să rămâi aici singur! îi reproșez plecând.

Îmi țin lacrimile fără să mai privesc în urmă.

Intru în salonul lui Bliss, de parcă eram la naiba acasă.

-Bună! o salut, știind deja că nu voi primi vreun răspuns.

Mă așez lângă patul ei și o privesc. Culoarea mov de pe vârfurile firelor ei de păr dispăruseră demult. La fel și mie,de altfel.

-Am avut o zi nașpa. Am dat test la Engleză. Dacă nu iau nota maximă, profa iar o să îmi țină morală că nu învăț deși o fac din greu! Femeia asta e enervantă!
O privesc lung, așteptând să schițeze un gest, cum se mai întâmplă uneori.

Îi mângâi mâna iar ea tresare.
Tresar si eu în același timp, cu o speranță în suflet.

-Bliss? Mă poți auzi?

Mâna îi tresare din nou iar aparatul care îi măsoară pulsul o ia razna.

Mă dau înapoi speriară si încep să urlu după ajutor.

Imediat două asistente și un medic intră, împingându-mă de acolo.

-Ieși de aici domnișoară! țipă o asistentăa mine.

-Dar...

-Doamnă Wilson, o pierdem! țipă si doctorul către asistentă.

Mă retrag din nou speriată și mă trezesc în brațele lui Chris.

Acesta îmi dă drumul și mă studie din cap până în picioare.

De ce mai vorbește cu mine dacă mă urăște? Oricum e foarte distant si vorbește în sictir cu mine de când... de când...

-Haapciu! mă trezesc strănutând.

-Sănătate.

-Mulțu.... Haaapciu!

-Îți aduc un ceai să îți revii? Stai calmă Bliss o să fie bine. E luptătoare. Îți promit că nu ne va dezamăgi, mă liniști Chris.

Uau! Am rămas șocată de cuvintele lui. Nu mi-a mai vorbit de mult așa.

Mă așez încercând să rămân calmă. Îmi fac vânt cu o revistă de pe măsuța alăturată, ca să nu-mi ies din minți. Nasul începe să îmi curgă și o moleșeală îmi cuprinde corpul.

Chris se întoarce cu două ceaiuri. Îmi întind mâna tremurândă spre pahar și încerc sa zâmbesc. Asta dacă nu arătam ca o balenă constipată.

Doctorul iese din salon iar eu sar în picioare.

-Deci?? spune Chris disperat.

-Este bine, răspunde doctorul, dar nu ar mai trebui să faceți contact fizic cu ea. Ar putea s-o omoare.

Încep să tremur vizibil.
Era să o omor? Nu e posibil!!

-Atunci ce ar trebui să facem?

-Să așteptați.

-Dar cât? A trecut deja prea mult timp! se răsti Chris.
Eu nu mai pot aștepta, trebuie să existe un procedeu prin care să o trezesc.

-Rugăciune, dragă tinere, numai credința îți poate salva viața, spune doctorul îndepărtându-se.

Chris se apropie de Bliss, iar eu îl urmez. Ce se întâmplă cu lumea asta? De ce nu mai e ca înainte? Eram fericiți înainte, abia așteptam să înceapă liceul, iar acum, primul an a fost distrus de ploaia meteoriților săriți de pe fix.

Atențiune, atențiune! Se anunță un an cu multă ploaie și crivăț!