Caruselul vieții

Capitolul 21

-Ma suni in caz de orice si vin dupa tine.

Mi-am intors privirea spre mama si am dat usor din cap. Am deschis portiera si am coborat, privind cladirea din fata mea. Puteam sa stau acasa frumos, dar nu vreau sa-i dau motive tatei sa vina mai repede dupa mine. Ah! Tata! Am strans din ochi, incercand sa-mi opresc lacrimile care voiau sa-mi strabata obrajii. Am inspirat usor, apoi am dat tot aerul afara din plamani. Am inaintat spre intrarea in scoala. Ajunsesem mai devreme, iar coridoarele erau destul de goale. Mai erau goale cand intarziam , pentru ca toti erau deja la ore.

Mi-am deschis dulapul rapid, luandu-mi cartea necesara. Voiam sa merg in clasa, pentru a nu da ochii cu Becca si a trage de timp pana o sa ma intalnesc cu Matt. Scumpul meu Matt... Nici nu am avut timp sa ma gandesc la el, la noi sau la ce se va intampla. Toata dupa-amiaza si toata noaptea mintea mi-a stat la tata si ce ar putea sa faca. Am fost atat de speriata incat am dormit cu mama. In miezul noptii m-am dus la ea in camera, ghemuindu-ma langa ea. Iar aceasta m-a mangaiat si mi-a soptit incurajari pana suspinele de plans mi s-au potolit si am adormit.

Am vrut sa inchid usa de la dulap, dar cineva mi-a luat-o inainte. Am sarit ca arsa, dandu-ma un pas inapoi si am intors privirea spre respectiva persoana. Becca statea rezemata de dulapul de langa, cu un zambet ciudat pe chip. M-a privit din cap pana-n picioare, apoi ochii i-au ramas atintiti pe chipul meu. Cred ca i-au atras atentia cearcanele mele imense. De dimineata nu am avut nici cel mai mic chef ca sa incerc sa le acopar.

-Ti-a facut Matt ceva? Din cauza lui arati in halul asta?intreaba Becca speriata.

-Nu..., murmur eu. Ma duc in clasa, spun eu si dau s-o ocolesc.

-Nu pleci nicaieri, domnisoara. Nu s-a sunat inca. Ce s-a intamplat cu tine? Ce s-a intamplat ieri intre tine si Matt? Vreau sa stiu!spune ea hotarat, iar eu inghit in sec.

-Nu am starea necesara sa vorbesc acum, spun eu. Te rog, Becca, intelege.

Nu voiam sa-i spun acum ce s-a intamplat cu Matt, pentru ca trebuia sa mai am un gram de concentrare si pentru ora de matematica. Deja simt ca explodez doar gandindu-ma ca acea ora o sa-mi aduca si mai mult aminte de tata si in plus Matt o sa fie in aceeasi incapere, la cateva banci distanta. Prea mult de suportat pentru mine cand starea mea de spirit e la pamant. Trebuia sa accept propunerea mamei de a sta acasa.

-Ok, ofteaza ea. Dar sa stii ca nu scapi.

Am dat afirmativ din cap si i-am zambit slab. Mi-a zambit si aceasta, apoi s-a dat din calea mea. N-am apucat sa fac nici un pas, ca am simtit o mana apucandu-ma de brat. Nu a fost o prindere brutala, ci una usoara... o atingere rece care mi-a facut tot trupul sa se incalzeasca imediat. De Becca, am scapat, dar stiam ca de el nu voi putea. M-am intors spre Matt, avand inca capul in pamant. Nu voiam sa-mi vada chipul. Am putut sa vad picioarele unei persoane langa el, cel mai probabil era Brandon. Fir-ar!

-Hope, uita-te la mine, aud vocea lui soptita.

Am ridicat foarte putin capul, dar am vazut imediat schimbarea brusca a fetei lui. Se albise tot, iar ochii i se intunecasera. Mi-a prins fata cu palmele sale, ridicand-o incat sa-mi vada tot chipul. Mi-a studiat fiecare milimetru, dar ochii i-au ramas atintiti in ai mei.

-Oboseala de pe chipul tau e din cauza a ce s-a intamplat ieri intre noi?intreaba el cu teama in glas.

-Tu ai facut-o sa arate in halul asta?aud vocea nervoasa a Beccai in spatele meu. Daca tu esti motivul, nu stiu ce-ti fac.