Caruselul vieții

(II) Capitolul 3

Matt

            -Sa fii cuminte, ii spun eu lui Angel si-l imbratisez.

            Pana acum cateva luni nici nu-l bagam in seama, iar acum il imbratisez pentru ca plec. In trecut, gandul ca voi pleca la facultate si nu-l voi mai vedea ma facea atat de fericit. Mereu cand il vedeam parca as fi vazut-o pe mama moarta, iar asta-mi distrugea intreaga stare. Acum il vad ca pe fratele meu mai mic, pe care trebuia sa-l iubesc de cand era bebelus, nu de abia la 9 ani.

            -Sa vii cat mai curand acasa, aud vocea lui Lindsey, apoi ma imbratiseaza si ea. Nu stiu daca ma voi descurca cu o inima plina de dor, adauga ea facand semn spre casa. Daca face prea urat, o fac pachet cu destinatia la tine, rade ea.

            -Nu ma deranjeaza, dau eu din umeri si ii zambesc. Sa ai grija de ea.

            -Si de Angel pana ma intorc, aud vocea tatalui. Imi pare rau pentru ca te-am luat pe nepregatite.

            -Nu te mai scuza, Robert. Stii ca-mi face placere sa stau cu Angel. Hai aici, ii face Lindsey semn fratelui meu, iar acesta imediat se afla in bratele ei. Drum bun si aveti grija de voi. Eu ma voi distra cu Angel si Hope, ne face ea cu ochiul, iar lui Angel ii apare un zambet pe fata.

            M-am urcat in masina alaturi de tata si am aruncat o ultima privire asupra casei lui Hope. Nici nu stia ca sunt aici in dimineata asta. Daca as fi anuntat-o fac pariu ca am fi plecat mult mai tarziu spre Stanford. Si in plus, nu mai suportam o despartire ca cea de aseara.

            Ieri ne-am petecut timpul alaturi de Jessica si Brandon, apoi am ramas doar noi doi. Am luat cina la restaurantul la care am dus-o la prima intalnire si am rememorat atatea momente frumoase. Cu greu ne-am ridicat de pe scaune, pentru ca stiam ca in curand va trebui sa ne luam „ramas bun". Cand am ajuns in fata casei ei, s-a incolacit de mine si a inceput sa planga. Am incercat sa o calmez, sa-i spun ca totul va fi bine, ca ne vor revedea cat mai curand, dar nimic. Ma durea sufletul cand ii auzeam suspinele.

            Am dus-o in casa si am stat cu ea pana a adormit la mine in brate. Am incercat sa fac si cateva glume doar pentru a o face sa rada, iar stralucirea sa-i apara in ochii albastrii. Cu greu scoteam cate un mic zambet de la ea. Intelegeam ca ii e greu. I-am fost un an mereu aproape, am ajutat-o, am imbratista-o, am sarutat-o. Micuta mea luase frica de aceste despartiri de cand plecase prima oara in Seattle. A fost numai vina mea atunci, dar ma bucur ca m-a iertat.

Acum avea alt motiv pentru care sa-si faca griji: Adelyn. Stiam ca nu are de ce sa-si faca, dar ei ii era greu sa accepte acest lucru. O iubeam atat de mult pe Hope incat orice fata mi se parea banala pe langa ea. Eram indragostit nebuneste de ea si stiam ca o alta fata nu va avea cum sa sparga acest zid al inimii mele. Nu ma vedeam in viitor cu altcineva in afara de Hope. Ea era perfecta pentru mine. Ea e cea care m-a ajutat atat de mult intr-un timp atat de scurt.

-Sa fii cu capul pe umeri, Matt, ma trezeste vocea tatei din visare. Ai grija ce faci si cu cine faci.

-Te referi cumva la relatia cu Hope?intreb eu privindu-l cum conduce, iar acesta afirma printr-o miscare a capului. Stai linistit, tata, o iubesc pe Hope si nu o voi face sa sufere.

-Sper. Esti o persoana mai buna de cand ea a aparut in viata ta. Esti o persoana de care sunt foarte mandru si vreau sa ramai asa pentru totdeauna.

-Iti promit, tata, spun eu privindu-l.

Imi iubeam extrem de mult tatal. A facut atat de multe pentru mine. Mi-a fost alaturi mereu si mi-a acceptat orice decizie, chiar daca nu era prea buna. M-a inteles cand am refuzat sa-mi iubesc fratele, m-a inteles cand m-am apucat de fumat, m-a inteles cand m-am inchis in mine, m-a inteles cand ma departam de el, dar apoi ma astepta mereu cu bratele deschise. Stiu ca a suferit si el foarte mult dupa mama, pentru ca o iubea extrem de mult, dar mereu si-a ascuns suferinta si s-a axat pe fericirea copiilor lui. Eu si Angel eram tot ce i-a mai ramas si a facut totul meu noi.