Caruselul vieții

Capitolul 27

Matthew

            Stiam ca nu trebuie sa plec, dar m-am lasat convins de acei ochi mari si albastri. Am avut un presentiment de rau, dar am preferat sa nu-l bag in seama... sperand ca nu se va intampla; dar s-a intamplat. Cand am vazut acel numar strain sunandu-ma stiam ca e de rau, iar cand am auzit vocea mamei ei am simtit ca-mi fuge pamantul de sub picioare. Doar ce deschisesem usa sa intru in casa, dar deja facusem stanga imprejur indreptandu-ma spre masina, pana ca Lindsey sa-mi spuna ceva.

            Daca pe drumul spre casa am mers incet, inca gandindu-ma sa ma intorc la Hope, acum demaram pe strada nestiind pe ce scurtatura sa o iau sa ajung mai repede. Imi blestemam decizia de a pleca si imi venea sa-mi dau palme. Nu trebuia sa o las singura cu acel monstru. Nu aveam ce sa fac in privinta tatalui ei, dar macar ii eram aproape si nu as fi lasat sa se ajunga prea departe. As fi luat-o pe sus de acolo daca era nevoie.

            Am parcat masina in cel mai mare hal, apoi am alergat, urcand in graba scarile. Aproape am dat peste cativa oameni, aruncand vorbe in urma mea, dar nu ma interesa. Voiam sa o vad mai repede, sa ma asigur ca e bine. Ajuns in sala de asteptare, Lindsey s-a indreptat spre mine. I se citea ingrijorarea pe chip si parca imbatranise cu cativa ani. Nu mai era acea persoana vesela pe care o cunosteam.

            Mi-a facut semn sa o urmez si am luat-o pe culoar. S-a oprit in fata unei usi, iar eu imediat in intrat. Am simtit ca mi se rupe inima cand mi-am vazut micuta balerina in acel pat mare de spital. Statea pe spate, cu mana dreapta intinsa cu o perfuzie in ea. Si-a intors privirea spre mine si un zambet slab i-a aparut pe buze. M-am indreptat spre ea, asezandu-ma pe pat si atingandu-i delicat mana.

            -Nu trebuia sa plec, soptesc eu. Imi pare rau.

            -Eu te-am rugat sa pleci, murmura ea. Ma simt mai bine acum, ca ai venit, zambeste ea si simt cum imi tresare inima.

            Ii iubeam acel zambet perfect. Imi lumina mereu ziua si nu cred ca m-as fi saturat vreodata sa o privesc. Era ca o opera de arta de care nu m-as fi plictisit niciodata. M-am aplecat putin si i-am pupat buzele uscate. I se citea pe chip slabiciunea pe care o avea in corp, dar parca acel zambet si sclipirea din ochi o faceau sa fie in plina forta.

            -Nu o sa mai plec niciodata de acum cand ma rogi sa o fac. Si mai ales nu o sa mai plec cand esti in aceeasi incapere cu tatal tau. Ti-a facut ceva?

            In ochi imediat i-a aparut o tristete si am injurat in surdina. Ah! Ce prost sunt ca i-am amintit de monstrul ala. Mi-a apucat mana si m-a strans usor, apoi a oftat. S-a uitat prin camera de spital, apoi din nou in ochii mei.

            -Tata i-a provocat nasterea mamei cand aveam doar 28 de saptamani. M-am nascut prematur... din vina tatei. Puteam sa mor, spune aceasta iar o lacrima ii scapa de obrazul palid.

            Am incremenit. Mintea mea s-a intors cu 8 ani in trecut. Aproximativ la aceeasi varsta s-a nascut el. Era atat de mic si fragil, dar nu-mi pasa. In acel moment nu-mi pasa de el si il priveam cu atata ura. El era motivul pentru care cea pe care o iubeam cel mai mult murise. Nu cred ca un pusti de 10 ani simtise atata ura pentru cineva cum am simtit eu atunci. Altii se supara pentru ca ii fura cineva o jucarie, dar eu eram mai mult decat suparat pe Angel. Era ca si cum el mi-a luat-o pe mama... ca si cum ca sa traiasca a trebuit sa moara mama.

            -Si Angel a fost nascut prematur, soptesc eu privind in gol.

            Hope mi-a strans din nou incet mana si am simtit cum o caldura imi invadeaza corpul. Mi-am intors privirea spre ea, iar pentru o secunda am crezut ca acei ochi albastri erau ai mamei. Pentru o secunda parca o vazusem pe mama acolo langa mine. M-am aplecat si am sarutat-o usor pe Hope.