Caruselul vieții

(II) Capitolul 46

            Un mic zambet mi-a aparut pe buze cand am vazut masina apropiindu-se de casa. Cred ca e singurul din ultimele zile... sau macar primul care e adevarat, pentru ca am falsificat multe in fata tatei. Masina s-a oprit, dar eu am ramas pe loc, pentru ca am vazut ca el se da jos. S-a apropiat de mine si m-am afundat in bratele lui, intr-o imbratisare de mult asteptata.

            -Nu stii cat de usurata sunt sa te vad, spun eu incet.

            -Chiar imi pare rau ca nu am venit mai devreme.

            M-am departat usor de el si i-am zambit. M-as fi bucurat ca Landen sa fie aici inca de sambata cand am venit, pentru ca aveam nevoie sa vorbesc cu el, dar nu s-a putut. In week-end a fost plecat in orasul natal al iubitei lui, la 2 ore de Seattle, iar ieri fusese ziua de Craciun. O parte a petrecut-o pe drum si restul cu familia lui.

            -Hei, Lind, il aud pe Landen strigand si ma intorc brusc.

            Mama statea pe veranda casei privind spre noi. Ne-a facut usor cu mana si ne-a zambit. Ne-am intors spre masina, iar Landen mi-a deschis portiera si m-am urcat rapid. A ocolit masina, urcandu-se si el, apoi a pornit in graba. Am oftat zgomotos si mi-am pus capul pe geam.

            -Avem mult de vorbit, nu-i asa?intreaba Landen.

            -Nici nu vreau sa ma gandesc.

            Fusesera trei zile groaznice pentru mine, mai ales ca a trebuit sa ma prefac ca sunt bine in fata tatei. El nu stia nimic de Elliot si chiar nu voiam sa afle, pentru ca ar fi crizat. Susan m-a intrebat despre el si nu am putut tine totul in mine. Am explodat imediat precum un balon atins cu un ac. A fost pentru prima oara in viata mea cand i-am spus ceva atat de personal lui Susan. Spre surprinderea mea, m-a ascultat linistita si a incercat sa-mi aline durerea. Nu s-a suparat, nu a tipat, nu a facut pe mama autoritara. De cand o avea pe Harriet se schimbase foarte mult si imi placea de noua Susan.

            Cand eram cu oameni in jurul meu mai uitam cat de cat, dar cand ma vedeam singura intr-o camera, inconjurata de 4 pereti simpli, pentru ca nu mai aveam camera mea, toate gandurile se napusteau asupra mea. Amintirile cu Matt erau atat de clare, apoi se amestecau cu amintirile pe care le facusem in scurtul timp cu Elliot, apoi iar Matt, dupa putin timp iar Elliot. Eram in mijlocul unei balante care ma muta dintr-o parte in alta si incepeam sa ametesc. Nu stiam ce voi face, iar destinul nu ma ajuta nici el.

            Am primit mesaj de la cei doi, in acelasi timp. Luasem telefonul in mana pentru a ma uita la ceva si imediat ecranul s-a aprins si au aparut 2 mesaje. Amandoua au aceeasi ora si inca nu-mi vine sa cred ca e real. Nici nu am stiut cu care sa incep si cred ca am stat vreo 2 minute pentru a ma gandi pe care sa-l deschid primul. Am ales intr-un final pe cel al lui Elliot, pentru ca teoretic era inca iubitul meu. In practica nu se stie.

            -Putem merge intr-un loc?intreb eu brusc.

            -Sigur. Unde vrei tu, imi zambeste Landen.

            Habar nu aveam cum sa-i indic, asa ca am bagat rapid pe telefon si ne-am lasat ghidati de GPS. De aseara ma gandisem la locul acesta, dar in dimineata asta am uitat si de abia acum mi-a trecut prin minte. Trebuia sa merg acolo, pentru ca ar fi mult mai linistit si intim. Nu voiam sa merg intr-o cafenea, pentru ca ar fi prea populat si mi-ar aduce aminte constat de Elliot. Chiar daca era frig afara, speram ca temperatura scazuta sa ma faca sa gandesc mai coerent. Trebuia sa gandesc coerent pentru ca multe depindeau de alegerea pe care urma sa o fac.

            Landen s-a incruntat cand telefonul a indicat ca am ajuns la destinatie, dar eu am zambit. A oprit masina, iar eu m-am grabit sa cobor. Mi-am incheiat din nou geaca si mi-am strans mai bine fularul, apoi m-am indreptat spre gardul destul de inalt. E la fel ca anul trecut. M-am intors cu privirea spre Landen, care ramasese blocat langa masina si nu intelegea unde ne aflam.