Caruselul vieții

(III) Capitolul 21

            Trebuia sa fac asta daca voiam raspunsuri la intrebarile din ultimele cateva zile. De la persoana in cauza nu aveam cum sa aflu, pentru ca mama e mai incapatanata ca mine, deci trebuie sa apelez la altcineva – acel cineva care stie destul de multe despre mama. Adica sper sa stie, pentru ca a trecut mult timp de cand nu s-au mai intalnit.

            Mi-am privit ceasul de pe telefon si am oftat zgomotos. Trebuia sa ajunga acum 10 minute, iar el niciodata nu intarzie. Sper ca nu m-a lasat balta, ma gandesc imediat si deblochez telefonul pentru a-i da un mesaj. Fix in momentul in care am apasat pe trimitere, am auzit o masina oprindu-se langa mine. Am ridicat privirea si am incremenit, apoi m-am incruntat neintelegand ce se petrece. Geamul s-a lasat in jos, iar zambetul lui Elliot mi s-a aratat.

            -Haide urca si-ti explic totul, rade el.

            M-am grabit sa urc in masina, iar in timp ce-mi puneam centura de siguranta acesta a si pornit. Am intrat pe GPS-ul telefonului si am introdus adresa, apoi l-am pus in suportul special, iar Elliot imediat a urmat instructiunile.

            -Le-ai furat masina alor tai?il intreb eu razand.

            -Nu, spune el rapid. Sunt plecati in anuala lor excursie celebrand aniversarea de la casatorie. Daca tot mi-ai zis ca ai nevoie sa ajungem in partea cealalta a orasului, am zis sa iau masina. Si o doamne, traficul e insuportabil in timpul saptamanii, ofteaza el. Scuze de intarziere.

            -Nu-i nimic, ii zambesc eu. Puteai sa dai un mesaj totusi... am crezut ca ma lasi balta, ma uit eu spre el si vad cum se incrunta la auzul cuvintelor mele.

            -Fara telefon la volan, surade el. Si cum sa crezi ca te pot lasa balta? Of, Hope, ma superi.

            -Razbunare poate, pentru ce ti-am facut, spun eu fara sa gandesc si vad cum tresare, iar eu imi acopar gura cu palma.

            Ah, ce idioata sunt! De ce am zis asa ceva? A virat la stanga cum i-a indicat GPS-ul, apoi am mai mers intr-o liniste tensionata pana s-a oprit la un semafor. Si-a intors privirea spre mine si i-am citit imediat tristetea din ochi. A intins o mana spre mine, atingandu-ma pe brat.

            -Nu mi-ai facut nimic rau incat sa ma razbun pe tine, spune el calm. Suntem in regula, Hope, imi zambeste el. Daca nu ma mai bagai deloc in seama, poate atunci aveam motiv sa ma razbun, dar asa nu gasesc niciunul. Suntem prieteni, iar asta ma bucura.

            Si-a luat mana de pe mine si a bagat masina in viteza, pornid cand s-a facut verde. Mi-a mai aruncat o privire scurta, iar eu i-am zambit. Mi-am scuturat mana stanga, atragandu-i atentia asupra ei si mai ales asupra bratarii, pe care inca nu o dadusem jos. Mi-a urmat si el gestul, ridicandu-si maneca bluzei.

            -Multumesc pentru tot, spun eu si ii ating mana pe schimbatorul de viteze si il simt cum tresare, apoi imi zambeste.

            Ne-am continuat drumul in liniste, fiind amandoi atenti la instructiunile primite. Era prima oara cand mergeam la el la munca si tot ce-mi doresc e sa pot vorbii cu el. Era urgent, pentru ca el putea afla informatii despre mama. Am zarit cladirea si mi-am simtit inima batand cu putere in piept. Oare ma mai stie?ma intreb imediat. Seman destul de mult cu mama, iar pe ea sigur nu are cum sa o uite. Sper!

            Elliot a parcat masina fix peste strada de cladire, iar eu m-am dat in graba jos. Sper sa fie aici si sa nu fi facut drumul degeaba. M-am uitat spre Elliot care ma privea confuza, nestiind ce se intampla. Pana acum nu ma intrebase de ce am nevoie sa ajung in acest loc si inca speram sa nu o faca... dar va fi nevoie sa-i dau niste raspunsuri.