Caruselul vieții

Capitolul 2

Cand pleaca acea persoana draga tie, care te-a crescut de cand te-ai nascut si ti-a oferit tot cei mai bun pe lume, ar trebui sa fii trist, nu-i asa? La mine nu se intampla asta. Pur si simplu am avut o stare neutra cand tata a plecat. In ochii lui vedeam o oarecare tristete, dar mai presus de asta era o mare ingrijorare. Stiam ca nu-i convine sa ma lase cu mama si sa fiu departe de el. Stiu ca ma iubeste, dar are un mod mai ciudat sa o arate... prin multa exigenta si protectie. Asta se datoreaza si faptului ca e profesor si cunoaste diferite caractere ale adolescentilor si el vrea ca eu sa fiu cea mai buna dintre toti. Dar totusi ma simt prost ca nu am avut nicio reactie cand el a plecat. Oare se datoreaza faptului ca am vrut sa scap mai mult ca niciodata din acel oras natal?

-Te simti bine, Hope?aud vocea mamei si tresar.

M-am uitat spre ea, cum statea intoarsa spre mine de pe locul din fata. Am vazut si privirea lui Patrick cum ma urmarea prin oglinda retrovizoare. Mi-am fortat un zambet si am dat afirmativ din cap. Am intors privirea pe geam, doar pentru a nu-i mai vedea ochii care ma urmareau constant. N-a mai durat mult si am ajuns in fata casei. Eu si mama ne-am dat jos, iar Patrick din nou a plecat cu masina sa o parcheze. De ce nu o baga in garaj?

-Eu o sa pregatesc cina, spune mama cand intram in hol. Poti sa te duci sus, sa faci un dus sau sa te schimbi. Fa-te comoda. Esti acasa acum. Daca ai nevoie de ceva, anunta-ma. Fara nicio rusine. Si daca ai nevoie de ajutor la despachetat, dupa ce mancam iti stau la dispozitie.

-O sa te anunt, ii zambesc eu.

M-am dus in camera... camera mea si m-am asezat pe pat. M-am intins pe spate si priveam spre tavanul alb. Se vedea ca e proaspat vopsit. Mama se daduse peste cap cand i-am zis ca vreau sa ma mut cu ea. In mai putin de o luna imi decorase camera, refuzandu-l pe tata cand ii oferise bani, si s-a ocupat si de inscrierea la scoala. Scoala noua. Aici nu o sa mai fiu fata profului de mate, deci sper sa imi fac cativa prieteni. E al naiba de greu cand colegii te compara cu parintele tau. A trebuit sa traiesc cu asta din scoala generala, pana acum la liceu. Dar nu am mai suportat cand acel zvon a iesit la iveala.

Soneria telefonului m-a trezit din visare. L-am scos din buzunar si m-am incruntat putin cand am vazut numele pe ecran. De ce ma suna? Am oftat si i-am raspuns intr-un final, vazand ca nu renunta.

-Buna, murmur eu.

-Buna, Eliza, aud vocea mamei vitrege. Ce faci? Cum esti?

-Mai inainte am venit de la aeroport, unde l-am lasat pe tata. Vreau sa ma apuc sa-mi despachetez si astept sa merg la masa, cand o sa ma strige mama. Sunt bine.

-Ma bucur ca te simti bine. Atat voiam sa stiu. Sa fii fata cuminte si la fel de constincioasa si muncitoare ca si aici. Stii foarte bine ca daca notele iti scad, tatal tau te va lua.

-Stiu, spun si-mi dau ochii peste cap. O sa fiu la fel, stai calma. Mersi pentru telefon. Mai vorbim.

M-a salutat si ea, apoi am inchis. Nu aveam o relatie prea buna cu mama mea vitrega. Adica uneori era mai rau ca tata si m-a terorizat in scoala generala, pentru ca da... am avut norocul sa-mi fie si ea profesoara de mate. Plus ca e o femeie care punea accent pe haine, mai ales cele elegante, si mereu cand ma vedea imbracata neadecvat pentru varsta mea, imi tinea o morala de minim o ora. Doua tricouri, pe care ea le considera prea transparente mi le-a taiat, facand carpe din ele. Acea faza a intrecut orice masura si de atunci totul s-a racit intre noi doua. Ea se comporta ca o mama pentru mine, dar eu nu o consideram una.