Caruselul vieții

(II) Capitolul 7

Matt

            Am oftat usurat cand s-a terminat si ultimul curs. Era trecut de ora 4, iar eu simteam ca innebunesc. Eram atat de obosit si de abia asteptam sa ajung la apartament si sa ma culc cat mai curand. A fost o zi grea... cu un trezit groaznic si prea rapid. Oh, Doamne, cum sa adorm ma?!

            -Zici ca te-a calcat trenul, ma jur. Toata ziua ai fost asa, imi spune Cody, un coleg de facultate, cand iesim pe usile amfiteatrului.

            -Nu cred ca ai fost tu ala care s-a trezit la 7 in San Francisco, iar la 8 fara 10 era in Stanford, spun eu sictirit.

            -Aaa... deci asta a fost. Te-a tinut iubita ocupat, imi face el sugestiv din sprancene, iar eu imi dau ochii peste cap.

            Hope nu m-a tinut ocupat... dar am ajuns in jur de ora 9 acasa la ea si m-a rugat sa mai stau cu ea pana adoarme. Am stat in pat imbratisati, iar ea a adormit... si eu la fel. Lindsey se bagase si ea la somn si-mi lasase mie cheia ca sa incui cand plec, deci nu a putut sa ma scoale vazand ca nu mai plec. Tata nu s-a gandit sa ma sune sa vada daca am ajuns cu bine in Stanford. Singura care m-a sunat a fost Adelyn... dar dimineata la 7 cand ea s-a trezit si a constientizat ca eu nu am ajuns. Nici 5 minute nu mi-a luat pana am fost la baie, am sarutat-o scurt pe Hope, apoi drept in masina am fost cu destinatia Stanford. Aveam primul curs la 8 jumate, iar daca intarziam nu mai puteam sa intru. Chiar nu vreau sa am vreo reputatie proasta in fata profesorilor.

            L-am salutat pe Cody apoi am plecat spre apartament. Condusesem ca un dement de dimineata si am ajuns in timp record. Ma mir ca nu m-a oprit politia ca sigur ramaneam fara carnet... sau ma alegeam cu o amenda de care tata nu ar fi fost foarte mandru. Dar mai bine ca nu am facut vreun accident, pentru ca nu as mai fi vazut vreo alta masina sau macar bani de reparatie. Eram la a treia masina... si ultima pe care mi-o cumpara tata. In primii aproximativ 2 ani dupa ce-mi luasem carnetul nu eram cel mai responsabil sofer. Luam amenzi din cauza vitezei si de 2 ori era sa raman fara carnet; si sa nu mai zic de cate ori am busit-o. Dupa ce i-am stricat motorul, tata mi-a luat alta, iar la nici doua luni am fost implicat intr-un accident. Masina a fost praf, dar eu nu am avut nimic. Doar mici zgarieturi care au trecut dupa o saptamana, fara sa lase semne.

Increderea tatei in mine ajunsese la nivelul minim, iar ca sa ma aduca cu picioarele pe pamant a folosit doar cateva vorbe: Mama ta nu e mandra de tine. Ceea ce m-a lovit cel mai tare a fost timpul folosit, prezentul. Mama era acolo sus si ma vedea. Ea a fost cea care m-a salvat din fata accidentului, intrucat nu m-am ranit rau. Atunci am constientizat ca nu e bine ce fac si m-am potolit. La 18 ani mi-a cumparat o masina nou si a zis ca e ultima pe care o vad, iar daca se va mai intampla ceva cu ea, va trebui sa muncesc ca sa-mi iau alta. 

            Am apasat pe clanta de la usa si era deschisa. Am intrat si mi-am aruncat rucsacul pe un scaun din jurul insulei din bucatarie. Am deschis frigiderul si mi-am pus un pahar de apa rece. Cafeaua din aparatul de langa frigider imi facea cu ochiul, dar voiam sa ma culc devreme in seara asta. Am tresarit cand usa de la baie s-a deschis, iar Adelyn a iesit invelita intr-un prosop.

            -Te-ai gandit sa mai vii si pe aici, domnule coleg de apartament, ranjeste ea si deja asteptam un discurs intreg de glume pe seama mea.

            Adelyn s-a schimbat atat de mult in acesti 9 ani de zile. La comportament era de nerecunoscut. Cand era mica era destul de timida si tacuta, dar acum vorbeste o gramada si timiditatea clar nu e compatibila cu comportamentul sau. Mereu facea glume si spunea lucruri fara sens. Uneori ma facea sa rad, dar alteori voiam sa-i pun o perna peste gura in speranta ca va tacea. Imi aducea putin aminte de Jessica.