Stai departe de iubire

Sclipiri

-Sti ca odinioară purtam amândoi cercei in ureche?
Daniel vorbea degajat, sprijinindu-se de masa de biliard. Ochii săi scânteiau in lumina difuză, accentuându-i farmecul natural.
Am dat din cap in semn de negare, apreciind fragmentul de informație primit.
-Eh...vremuri trecute.
-Eu încă mai port, dar rar, a adăugat Cristian. Mai îmi pun câteodată. Cand imi aduc aminte.
-Tu ai avut si belciug in nas, a continuat Daniel.
-Eram tânăr.
-Si neliniștit. Ca acum.
-Vrei detalii?
Intonația perversa a lui Xim trăda însă neliniștea din glasul său. Nu dorea vreo invadare a vietii sale intime.
-Nu chiar. Am propria viata care sa ma preocupe. Nu mai am nevoie de încă o dramă.
-Inteligent lucru din partea ta. Sunt chiar uimit.
-Sunt sigur.
Eram conștientă că cei doi baieti nu erau chiar cei mai cuminți tovarăși din lume. Nu puteau fi încadrați în acea categorie. Nici măcar pe aproape.
Cine știe ce naiba or fi facut în urmă cu câtiva ani? Probabil că nimic bun. Garantam.
Amândoi trăiau aventuros. Le plăcea libertatea și tot ce i se asocia. Aveau preocupări complexe si periculoase, ce general suficientă adrenalina cat pentru o stradă întreagă.
Imi plăcea acest lucru. Eram irevocabil atrasă de aventură. De trăirea momentului.
-Mi-ar plăcea să știu ce este acum în mintea ta.
Daniel mă fixa cu privirea întrebător, așteptând un raspuns.
-Mă gandeam la câte ați trăit împreună.
-O groază de lucruri. Mai bune...mai rele.
-Sunt sigură. Voi doi sunteți frății dinamită.
-Mult mai mult. Ei sunt minori pe lângă noi.
-Nu o speria, a adăugat Cristan încruntat.
-Dacă nu s-a speriat de tine până acum, nici nu se va mai întampla. Mi-as fi dus naibii nouă mii de ani în locul ei. Nu stiu cum te suportă.
-Nu-l știu decat de două saptamani.
-Irelevant. Tu esti ca o carte deschisă in majoritatea timpului. Si ai talentul de a-ti arata toate defectele din prima.
-Are multe calități de care nu e conștient.
-Stiu. Este un mare idiot. Nu e conștient cat potențial are.
-Sunt de față.
-Te vedem, handicaptule. Nu mai semnaliza.
-Nu fi și mai prost.
-Nu se poate.
-Oricum, concluzia e ca nu m-a speriat.
-Printr-o minune.
-Una gigantică.
Cristian si-a dat ochii peste cap nepăsător, apoi m-a luat de mână, în timp ce Daniel răspundea la telefon.
-Vrei să mai mergem pe undeva?
-Nu prea mă mai simt în stare.
M-a tras spre el, rasucindu-mi o șuvită cârlionțată între degetele sale puternice. Mă privea tandru, cercetându-mi chipul.
-Nu înțeleg cum de nu ai plecat încă.
-Ști, am stat două saptamani. Tehnic vorbind, nu prea aveam cum.
-Dar practic puteai să mă ignori cu brio.
-Nu e genul meu să trec peste anumite aspecte. Trebuie sa faci față problemelor, altfel nu rezolvi nimic. Da, as fi putut sa te trimit la plimbare si sa-mi vad in continuare de vizita. Numai ca as fi pierdut extrem de multe.
Prea multe. Nu imi doresc sa treaca viața pe langa mine fără să rămân cu nimic.
-Gândești bine.
-Stiu.
-Eu plec. Am o întâlnire, a intervenit Daniel.
Ochii săi sclipeau in lumina palida, accentuând entuziasmul cu care aștepta momentul.
-Bine. Ne vedem maine?
Se uita spre Cristian, încercand parcă să atragă un anumit tip de reacție. Care bineînțeles că nu a venit. În schimb a primit o înclinare a capului și un zâmbet încurcat.
-Sigur. Dar după prânz.
-Ok.
Apoi m-a luat în brațe si m-a sărutat pe ambii obraji.
-Mi-a părut bine, draga mea.
I-am raspuns sincer la îmbrățișare si am continuat:
-Si mie. Sper sa ne mai vedem.
Si-a scos portofelul și mi-a întins o carte de vizită simplă, dar plină de masculinitate.
Daniel Andreșan.
Designer grafic.
Eram uimită.
Parca lucra la garaj.
-O discrepanță cam mare între reparat mașini si grafică.
-Fac arhitectura. Viteza si pericolul sunt pasiuni.
-Multa multa bafta.
-Mi-ar placea sa vad ceea ce proiectezi.
Încă un motiv pentru care să privesc dincolo de aparențe. Niciodată nu ști complet ce poate să facă cu adevarat un om.
-Si mie. Cauta pe google. Dacă ești vreodată interesată de domeniul acesta, nu ezita să mă cauți.
-Fi sigur.
I-a strans mâna lui Cristian, mi-a trimis o bezea, apoi a dispărut imediat din peisaj.
Misterios.
Dar totuși cald.
O enigmă.
Exact ca prietenul său din copilărie.
-Mergem si noi?
-Dacă tu vrei, sigur ca da.
-Nu as vrea să ajung extrem de tarziu. Si trebuie sa o anunț si pe Dora. Trebuie să ne sincronizăm.
-Atunci vorbește cu ea și vedem după ce facem.
I-am dat mesaj prietenei mele, primind un raspuns aprope instant.
Urma să ne întâlnim în 30 de minute în scara blocului.
I-am împărtășit lui Cristian informația, apoi am decis să plecam.
Nu avea nicio tragere de imimă.
Exact ca mine.
Am coborât de pe scaunul înalt si mi-am luat telefonul. Xim zâmbea atotștiutoar atunci cand mi-am netezit rochia de culoare deschisă, care îmi venea ca o mănușă.
Am pornit împreuna spre ieșire, atragând câteva priviri fugare. Inclusiv pe a chelnerițe care nu-și mai putea lua ochii de la presupusul mei iubit.
Era în extaz cand i-a lăsat niste bani pe bar. Localul nu avea în obicei să elibereze bonuri. Oare la ce ma asteptam?
Era put si simplu o chestie clară.
Cand am iesit din localul clandestin în bezna nopții mi s-a ridicat parul de pe mâini. Era curent și parul îmi zbura în toate părțile, împiedicându-mă sa vad clar pe unde calc.
Cristian m-a luat de mână. Ferm. Și totuși delicat. Îmi placea să mă țină de mână. Îmi placea să-mi petrec timpul cu el.
Mă ghida spre mașină cu multă îndemânare, de parcă era un lucru de la sine înțeles că trebuia să știe cum să facă pe GPS-ul pentru o neîndemânatică. Fix asta eram.
Mi-a deschis ușa si am urcat încet, încercand să prelungesc momentul. Cristian cel galant era de-a dreptul copleșitor.
-Mulțumesc.
-Plăcerea mea.
Am zâmbit timid, iar el mi-a raspuns in aceiași manieră.
După câteva secunde s-a poziționat la volan, pornind motorul cu o dexteritate înnăscută. Adoram asta. Făcea anumite lucruri sa para atat de firești, iar pe altora le oferea niste perspective la care nu ma gândisem pana atunci.
Un lucru era cert.
Nu aveam sa-l uit prea ușor.
Nu după ceea ce trăisem împreună.
Prezența sa îmi limpezise gândurile. Mă făcuse sa fiu mai deschisă la lucruri noi. Sa reevaluez anumite circumstanțe si moduri de acționare. Mă făcuse mai bună.
Speram doar ca la rândul meu îl făcusem să gândească diferit în anumite privințe. Ca îi lăsasem niste amintiri pe care la un moment dat sa le retrăiască cu placere.
Stiam ce voiam sa fac. Ma uitam la Cristian cum conduce linistit, cu o mana pe volan si cealaltă pe coapsa mea. Începusem sa ma obișnuiesc cu asta.
Dar cum ce e frumos trece repede, imi impuneam sa nu las tristețea sa ma acapareze. Nu pana nu plecam din oras. Era ultima data cand ma bucurăm de compania lui Zeus. Ultima plimbare nocturna. Ultima senzație de intimitate. Ultima data pentru tot.
Trăsăturile sale imi făceau inima sa tresalte.
Cineva il sculptate ca pe o statuie din Grecia antica. Probabil asa il asemanasem cu un zeu.
Ochii săi verzi sclipeau ca doua diamante, amintindu-mi de fiecare data cand ma pierdusem in ei. De fiecare data in care privirea sa imi dezghețase sufletul.
Am dat incet din cap, încercand sa alung orice rememorare.
-Ai spus ca mai porți cercel din cand in cand.
-Mhm...
A schițat un zâmbet șiret, apoi a continuat.
-Imi place. Habar nu am de ce. Însă imi dă senzația de libertate. De tinerețe veșnică. De lipsă a grijilor si a responsabilităților.
-Vreau sa ai si tu ceva de la mine.
Fără a ezita, mi-am dus mana la ureche și am scos unul dintre cercei. Erau de aur, cu o piatra micuță care sclipea discret. Ii primisem cadou de la părinții mei în ziua in care imi dădusem examenul la engleza. Aveau o valoare sentimentală uriașă.
Ma urmarea discret, așteptând următoarea mea mișcare. Se uita la obiectul din palma mea cu o încântare sinceră.
-Pot?
Si-a dat seama ce aveam de gand să fac, asa ca nu a durat prea mult pana a venit răspunsul.
-Desigur.
Mi-am deschis centura de sigurantă si m-am răsucit către el, astfel incat sa-i pot ajunge mai usor la ureche. Ajunsesem sa stau in genunchi pe scaun, deoarece nu am putut sa prind mica podoabă fără a ma ridica.
Ne aflam încă in mers, si era dificil sa nu mă mișc, sau sa imi păstrez precizia.
Cu respirația tăiată, încercam să le ordon mâinilor tremurânde să nu dea greș. Îmi era frica sa-l ating pe Cristian. Acest gest avea un impact mult prea mare asupra mea.
Mi-am strans fărâmele de curaj si de autocontrol si am cuprins lobul urechii sale stângi. Am străpuns piele fina, strecurând țepușa de aur alaturi de micul șurub, pentru a-i determina fixarea.
Priveam noua imagine cu respirația tăiată, apreciind sclipirea pietrei in lumina obscură. Era atat de frumos incat pur si simplu încremenisem.
Zâmbea.
Sincer, fără rețineri sau constrângeri. Din tot sufletul.
-Mulțumesc.
-Plăcerea mea.
L-am pupat pe obraz si m-am asezat pa locul meu.
Cu o expresie mulțumită si doar o mana pe volanul bolidului in mișcare, Xim m-a lăsat sa-mi reiau poziția inițială, apoi si-a strecurat mana in poala mea.
Imi cauta palma.
Nu m-am împotrivit. Normal ca nu am facut-o.
Orice atingere de-a lui era un fel de colț de rai. De parca o minune s-ar fi frânt in milioane de bucățele, din care primeam regulat cate o părticică.
Ultima seară.
Habar nu aveam dacă devenisem melancolica din cauza faptului ca probabil nu il voi mai revedea vreodată, sau pentru ca trebuia sa îngrop aceasta perioada intr-un colț al minții.
Intr-o ladă. Acoperită de un strat de lanțuri si de lacăte.
Sa pun zeci de semne cu 'atenție pericol'.
Sa nu-mi dau voie sa pătrund din nou printre ele.
Strângerea coapsei fusese înlocuită cu un alt gest mult mai profund. Strângerea de mână. Dovadă că trecuse peste atracția fizică. Înlemnisem.
Spre ce?
Spre ceva mai puternic?
Ce?
-Promit să am grijă de el.
-Așa să faci. Pentru că are o valoare uriașă.
Știa că nu ma refeream la partea materială, asa că s-a mulțumit doar sa confirme printr-o înclinare a capului. Apoi m-a șocat printr-o replica de-a dreptul copleșitoare.
-Ca si tine.
Am amuțit.
Adică?
-Sti, a continuat, probabil ca sunt doar câteva fete asemenea tie pe glob. Însă tu ești unică.
-Ăăă...mulțumesc.
Chiar dacă spusele sale erau um fel de accentuare a ideii precedente, eram destul de confuză.
-E de bine.
-Atunci îți mulțumesc foarte mult.
Am zâmbit si i-am mângâiat palma cu mici cerculețe.
-Să nu te îndoiești absolut niciodata de ceea ce ți-am spus. Cred cu tărie în fiecare cuvânt.
-Și eu încerc să cred. Venind din partea ta, înseamna enorm.
-Atunci mă bucur. Ști, până și eu apreciez o fată ca tine. Chiar dacă habar nu am cum să te păstrez, tot as tine cont ca ma suporti si as încerca macar să nu te supăr des.
-E cel mai indicat. Să mușamalizezi impactul.
-Generalizezi.
Am zâmbit. Trebuia să schimb subiectul.
Am aruncat o privire ecranului de la bord, sesizând ca nu era nici mai mult nici mai puțin de 3 jumatate.
Timpul era pe sfârșite. M-am încruntat. Nu era posibil ca secundele sa fi zburat atat de rapid. Parca în urma cu 5 minute parcasem în fața localului clandestin. Și parca instant ajunsesem fim nou in scaunele de piele ale bolidului, în drum spre casă.
Îmi plăcuse compania băieților. Atmosfera. Felul în care relaționați atat unul cu celelalt, cât și cu mine. Glumele. Înțepăturile. Gesturile. Asemănările si deosebirile celor doi.
Totul.
Chiar dacă Xim mâncase bataie extrem de rău, reușind să piardă ambele 'duele', fusese o seară reușită din toate punctele de vedere.
L-am fixat pe băiatul cu ochii verzi, amintindu-mi de înțelegerea pe care o făcusem nu cu mult înaintea jocului. Cel care pierdea îi era dator celuilalt cu o bucățică de adevăr.
-E timpul să-ti pun întrebarea de un milion de dolari.
-Atunci e cazul să trag pe dreapta.
Stiam ca nu are probleme de concentrare la volan. Totuși, voia sa amâne momentul în care m-ar fi lăsat în fața blocului. Îi eram recunoscătoare. Nu doream să ajung prea curand.
Am asteptat pana cand a oprit masina si a stins farurile. Apoi si-a focalizat toată atenția asupra mea. Am inspirat lung atunci cand m-a privit.
-Ce vrei sa sti?
-Cu ce te ocupi defapt?
Am trântit întrebarea pur si simplu, fără a ma gândi la o formulare mai adecvată. Totuși nu îmi părea rău. Spusesem lucrurilor pe nume.
Vedeam cum încerca să-și adune ideile si nu eram absolut deloc mulțumită de timpul pe care il pierdea.
-Adevarul, Cristian.
Se uita la mine cu privirea pierdută, parcă trecând prin trupul meu. Se gândea. Ochii săi scanteiau în lumina slabă, căutând răspunsuri undeva în negura nopții.
Era superb. Ușor trist. Îngândurat.
Cu trăsăturile sale deosebite.
Nu puteam să nu îi observ frumusețea de-a dreptul copleșitoare. Era imposibil chiar si să-mi abat privirea de la el.
-Uite, știu ca nu e normal ca cineva să trimită oameni sa ma răpească pentru a putea ajunge la tine. E ceva mai mult decat mi-ai spus la început. Nu vreau să îți stiu toate dedesubturile. Dar cred ca e corect pentru mine sa stiu macar atât despre tine.
-Nu te-am mințit. Asta fac. Dar la un alt nivel. Fac fel de fel de programe pentru indivizi mai mult sau mai puțin dubioși. Sunt hacker de profesie ca să zic așa. Aflu orice mișcă și filtrez ce si unde mi-ar putea fi util. Am relații aproximativ peste tot si uneori reușesc să profit din plin de asta. Pot să sparg aproape orice.
Mă uitam la el confuză, încercand să îi leg spusele de diverse acțiuni pe care le practicase.
Cristian încă era o enigmă.
-Nu spui nimic?
-Nu simt nevoia. Acum ca am aflat si motivul pentru care ignori cu bună știință toate regulile, nu pot fi mai confuză.
-Nici chiar toate.
Mi-a ignorat ultima parte a afirmației cu bună știință. Și eu am facut același lucru. Aveam destule la care să mă gandesc și nu îmi doream să intru într-o lume care cel mai probabil nu era prea liniștită. Nici Cristian nu negase.
-Majoritatea.
A zâmbit.
Mă bucura ca îmi făcuse acea destăinuire. Era un lucru important pentru mine. Imi oferea o bucățică din viața lui. Rar vorbea despre el concret. Majoritatea cuvintelor referitoare la propria persoana îi descriau ori capacitățile minunate în materie de sex, ori fizicul de invidiat. Niciodata sufletul sau pasiuni.
Nu îi plăcea să se laude. Și nu prea înțelegeam de ce.
Era desăvârșit.
-Zi ceva.
-Nu prea am ce, am raspuns punându-mi o mana pe umărul său. Procesez informația.
Greșit.
Încercam să mă decid dacă vreau să știu tot adevarul, sau doar fragmente inofensive.
Puteam să-l încadrez în categoria 'băiatului bun' sau a celui 'rău'?
Cred ca nu se potrivea nicaieri.
Categoric nu.
Era o enigma. Niciodată nu ma puteam astepta la o anumită reacție de la el. Era mult prea complex.
Imi imaginam ceva, iar el făcea fix opusul.
Si totuși, eram ca o musca ce se pârlea incet incet la o flacără.
Cu cat stiam mai multe, cu atat mi-ar fi fost mai greu sa încui subiectul 'Cristian' într-un colț al minții după ce aveam să plec.
I-am simtit caldura mâinii pe picior, in timp ce trasa contururi discrete pe materialul rochiei. Imi distragea atenția?
-Nu joci corect.
-Dar nu fac nimic.
Cu mult curaj, mi-am poziționat palma pe coapsa sa, simțind muschii puternici prin materialul blugilor.
-Se pare ca schimbam rolurile.
-Cum ai spus si tu, nici eu nu fac nimic.
-Mă omori.
Mi-a prins buzele într-un sărut senzual, penetrându-mi gura cu limba sa dibace.
Avea să îmi lipsească asta.
Modul în care vorbea, gesturile sale, mimica și micile lucruri pe care le făcea.
El.
Totul.