Stai departe de iubire

Adio

M-am focalizat pe urcarea treptelor fără a ma împiedica. Trebuia sa-mi țin mintea ocupată. Sa nu-i ofer acel moment de respiro care m-ar fi îndreptat către o panta descendenta.
Am baut cafeaua de dimineață alaturi de toată familia. Iubeam să fim împreună. Cel mai bun sentiment. Să te simți acasă.
Atunci cand stateam cu toții la aceiași masă mă simțeam împlinită.
Familia este cel mai bun lucru al oricui.
Te ajută si te sprijină necondiționat în absolut toate momentele vietii, fie bune sau rele. Pentru ca, acest lucru o definește. Dragoste fără margini.

In jurul orei 11 am primit acel mesaj nenorocit.
Un simplu 'Sunt jos'. Nimic mai mult.
Deși eram tentată să-mi vad de bagaj, eram sigura ca Xim ar fi urcat dacă nu mi-as fi facut apariția. Si nu intenționăm ca toată lumea sa afle de dezgustul față de el, în timp ce l-as fi trimis la mama naibii.
Așa că, întipărind un fals entuziasm, am coborât.
Ce aveam sa-i spun? Că e un mare dobitoc si sa nu ma mai caute vreodata?
Nu. Ar fi fost inutil. Trebuia sa fiu rece si calma. Un iceberg care își dăduse medalionul de pe brățară. Cum doar broscuța fusese dăruită de el, alesesem în mod intenționat sa o pun înapoi în cutiuța ei până cand ajungeam acasă.
Intenționăm sa o port. Dar nu cand stiam ca urma sa dau ochii cu el. Lipsa micului pandantiv urma sa fie un semn clar al detașații mele față de tot ceea ce reprezentase Cristian pentru mine.
Dar abandonul ei într-un loc întunecos ar fi reliefat numai slăbiciunea mea. Ca si cum as fi ascuns un aspect esențial. O reușită sau o victorie. Asa ca, asemenea oricărei persoane demne, îmi purtam cu mândrie cicatricile. Si urma ca broscuța să-si reia locul pe brățară de îndată ce aș fi terminat întrevederea.
Iar Xim era într-adevăr un semn pe emisferele mele cerebrale.
Am deschis usa blocului, zărindu-l imediat pe băiatul superb. Strălucea.
Am râs amar în sinea mea. Macar exteriorul sa fie perfect.
O singură privire și a citit tot ceea ce stiam. Mi-a pătruns parcă în gânduri, asa ca m-am străduit să formulez o înjurătură extrem de drăguță pentru el, în speranța că o putea auzi. Apoi a apărut vinovăția.
Degeaba. Asta ar fi trebuit sa fie prezenta cu o noapte in urma. Atunci era deja prea tarziu.
Cu toate astea, a închis portiera mașinii si s-a îndreptat spre mine.
-Bună.
-Bună dimineața, am raspuns rece.
Am vazut șocul întipărit pe chipul său. Avea parte de acelasi dus rece pe care îl făcusem și eu noaptea precendentă.
Merita din plin.
La dracu' ca da.
Era obisnuit cu tactica mea drăguță de abordare a lucrurilor. Nici măcar la început nu îl tratasem ca în acel moment. Daca în primele dați cand il întâlnisem mă comportasem frumos și rece, după ce aflasem ceea ce făcuse nu mai puteam.
Mă studia atent, căutând parca o portiță de scăpare. Nu i-am oferit asa ceva.
-Sinceră să fiu, nu cred că era necesar să mai vi până aici.
-Ba da. Nu te puteam lăsa sa pleci pana cand nu te mai vedeam macar o dată.
-Să-mi zici ce?
A apărut dezgustul față de sine. Dar nu a suflat o vorbă referitoare la ceea ce făcuse.
-Să-mi iau la revedere.
Nu-si asuma ceea ce făcuse. Tipic bărbătesc. După ce dau cu bâta în baltă fac pe nevinovații. Nu-l crezusem așa.
Mă rog...ignorasem destule aspecte importante.
Am ridicat o sprânceană.
-Nu cred ca mai era necesar. Mi-ai spus cu putin înainte sa vi la Gabe's. O reamintire a acestui fapt nu schimbă nimic.
-Sti ce sunt.
-Credeam că știu.
-Te..
-Nu deschidem acest subiect.
Se vedea ca nu era obisnuit sa fie întrerupt. Nu-i picase bine întreruperea mea. Însă nu a comentat, ci doar a confirmat. Știa ca deschide cutia pandorei. Iar eu eram de-a dreptul constienta ca acest fapt mi-ar fi distrus aerul calm, transformându-mă într-un uragan.
Nu știu de ce aș fi fost în stare. De nimic bun, clar.
-Sper ca te-ai distrat în cele doua saptamani și că o sa te întorci cu prima ocazie pe care o ai.
A aruncat o replica relativ la întâmplare. Dar știam că nu era așa. Spusese pentru a ma determina sa vad ceea ce fusese bun între noi. Să rememorz si sa eliberez amintiri frumoase cu noi doi.
Spre ghinionul lui, aveam destul creier și uneori îl si foloseam. Așa că nu am picat în capcană.
-Fi sigur. Dora înseamna foarte mult pentru mine si sa petrec timpul cu ea este unul dintre cele mai bune lucruri pe care le pot face.
Nu-i menționasem numele în niciun fel. Făcusem abstracție de toate amintirile pe cate le aveam împreună. Probabil de aceea adaptase o mină dură, ușor confuză.
Oricum, de ce as fi vorbit despre o iluzie? Să fie un fel de aducere-aminte a propriei prostii?
Clar ca nu avea rost.
-Esti unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat vreodata. Iar eu am dat cu piciorul. Nu ca te-aș merita în vreun fel, a spus rupând tăcerea.
-Greșit. Nu sunt decât un alt nume pe lista ta. Sunt constienta.
-Nu e adevarat.
-Iar dacă eu as fi putut fi ceva bun în viața ta, probabil ca tu m-ai fi distrus pe mine. Așa că e Ok sa stârpim răul de la rădăcină cât încă nu s-a ajuns prea departe, am spus făcând abstracție de ceea ce a spus el.
O mie de gânduri i-au întunecat chipul si nu am putut distinge o reacție concretă. Cert e ca nu îi picasera deloc bine cuvintele mele. Dar am continuat:
-Nu am de gând sa ascult discursul cu 'tu esti prea buna, iar eu un mare prost', pentru ca nu cred în așa ceva. Macar în al doisprezecelea ceas nu-mi turna gogoși. Fi sincer. Avem interese si preocupări total diferite, iar tu faci parte dintr-o lume cu mult diferită de a mea. Așa ca nu e cazul să ne facem speranțe false sau sa credem în ceva ce nu a fost niciodată.
Confuzie. Durere. Vinovăție. Uimire. Ușurare?
Habar nu aveam. Dar toate i se citeau în ochi.
Apoi a zâmbit.
-Să nu lași pe nimeni sa te trateze într-un mod mai putin Ok decat meriți. Nici macar pe mine.
-Nu aveam de gând.
Din nou uimire. Si tristețe.
Mi-am păstrat masca impenetrabilă, încercand din răsputeri sa nu ma frâng in fața lui.
Sa nu îl fac dobitoc sau idiot. Să-i vorbesc detașat fără a folosi limbajul colorat si înjurăturile din dotare. Să nu îi arat ca m-a rănit.
Sau ca îmi pasă.
-Bun.
-Acestea fiind spuse, trebuie să plec, am spus întinzând mana ca si cum încheiam o afacere. Adio, Cristian.
-La revedere, Raluca.
Mi-a strans palma cu fermitate, păstrând contactul vizual. Ochi verzi privind în cei albaștrii.
Stomacul meu făcea tumbe, accentuând dorința de a da afara tot ce mâncasem la micul dejun. Îmi era greață.
De ce un "la revedere"?
Aveam să fac tit posibilul sa nu ne mai întâlnim vreodata. Tot.
Nu puteam să am în viata mea un astfel de personaj. Un jucător de poker perfect. Sa ma minta cu zâmbetul pe buze în timp ce eu eram doar o fată prostuță, rămasă în neștiință.
A apropiat mainile de buzele sale, sărutându-mi tandru dosul palmei, într-un gest cavaleresc. Unul pe care l-ar fi făcut un iubit.
Nu un curvar convins.
Mi-am dat ochii peste cap si mi-am retras brațul. Dar nu m-a lăsat. Așa că m-am smucit.
-Pe data viitoare.
-Nu va exista o dată viitoare.
Eram extrem de sigura pe cuvintele mele și cum nu mai era nimic de spus, m-am îndepărtat de el.
Nu am simtit absolut nimic.
Nici furie, nici durere, nici tristețe. Nimic.
Nu fusese o ultima întâlnire descrisă în cărțile pentru tembele. Una în care ea să lăcrimeze în urma despărțirii, iar el să înceapă sa-si tragă palme pentru a-si aminti cat e de prost.
A fost un simplu moment de adio. Unul care nu a generat niciun sentiment.
Doar un mare vid.
Nu-mi dădeam voie sa simt. Ar fi foat patetic si inutil.
Am intrat în scara blocului în cea mai mare graba posibila, urcând scările in aceiași maniera. De parca ma urmarea. Prezenta lui era încă apăsătoare si-mi calca parca pe urme. Nu suportam sentimentul.
Ca si cum ai trece printr-o pânza de păianjen, care îți rămâne atașata de haine si de piele. Insuportabil. Pielea mi se făcuse parca de găina. Trebuia să scap de el si de orice însemnase el vreodată.