Stai departe de iubire

Artă

Când am părăsit clădirea de birouri plângeam deja în hohote. Situația era gravă. Ana nu merita așa ceva. Nimeni de fapt. Nu era deloc corect. Fata asta trăia o viață atât de sănătoasă încât îmi era rusine cand apăream cu shaorma la birou sau sucuri acidulate. Era o persoană cu mult peste minunată.
Era ironic cum viețile oamenilor se pot schimba la aflarea unei vești. Cat timp eu trăisem într-o bulă de fericire de cand aflasem de copil, Ana traversa un infern de la aflarea diagnosticului ei. Iar eu nici macar nu îmi dădusem prea tare silința să aflu ce se întâmplă cu ea. Îmi era atât de rușine.
-Ești rănită? Ai pățit ceva?
M-am trezit în brațele lui Cristian, învăluită de tonul panicat al vocii sale. Imediat am făcut doi pași în spate. Nu aveam dispoziția să-i țin piept.
-Nu.
-Ce s-a întâmplat?
-Nimic. Te rog mult să mă lași singură. Nu pot să fac față unei discuții cu tine.
-Copilul e bine?
-Perfect, am murmurat printre lacrimi.
-Te-a supărat cineva?
-Nu.
-Cum te pot ajuta?
-Nu poți, dar mersi de încercare.
I-am întors spatele și m-am îndreptat către mașină. Plângeam și mai tare. Prezența sa îmi spulberase complet orice echilibru emoțional.
Am pornit motorul și am condus fără vreo țintă anume. Viața era atât nedreaptă pentru anumiți oameni.

Nu știu cat am condus în cerc prin București. Probabil până am conștientizat că nu mai am benzină. Iar cum mintea mea face legături dubioase, acest lucru m-a îndemnat să merg la atelierul lui Vladimir.
Probabil că cei doi bărbați care nu mă slăbeau din ochi îl informaseră deja, deoarece mă astepta în ușă. Închiriase spațiul cochet cu câteva luni în urmă, lăsand loc atelierului si camerei de prezentare la primul nivel, dar și unui apartament cochet la etaj. Știam totuși că preferă să picteze în diverse locuri și în momente care mai de care. Schița câte ceva mai tot timpul dar numai câteva din lucrări ajungeau să cunoască desăvârșirea pensulei. Era extrem de talentat. Fiecare dintre tablourile sale era mai bun decat cel dinaintea sa. Iar prețurile percepute erau tot în ascensiune. Ajunsese cunoscut printre membrii aristocrației micului Paris, care stăteau la rând și aruncau sume obscene pe o artă pe care nu toți o înțelegeau. Foarte puțini dintre ei aveau darul de a privi în amănunt, lăsându-se purtați de adevarata poveste din spatele liniilor de culoare. Iar acei oameni îl inspirau.
-Dar uite cine mă vizitează.
-Ai de lucru?
-Nu. Momentan caut ceva care să-mi atragă atenția. Bine că ai apărut. Vreau să vezi ceva.
Fără alte introduceri, m-a tras după el în atelier. Îmi plăcea mult să stau acolo. Avea ceva care mă liniștea.
Nu trebuia să ai un simț al observației peste limită pentru a vedea pânza din mijlocul camerei. Era fabuloasă. O realitate puțin distorsionată, prezentată în culorile curcubeului. O femeie vie care râdea, împrăștiind în jurul ei trăiri, gânduri, emoții. Iar elementul central al pânzei erau ochii fetei. Absolut minunați, reprezenți prin tonuri de albastru, vedre și gri. Mă pictase pe mine.
-Când ai făcut-o?
-Imediat ce am aflat de copil. Cand am venit cu toții la tine și ne-ai povestit. Purtai un tricou alb și niste blugi vechi. Și erai fericită.
-E divin.
-E un cadou. Aveam de gând să ți-l dau când intrai în 5 luni. Dar se pare că ai acum nevoie de el.
-Doamne, ești minunat. Tot ce faci tu e unic. Tu arunci cu vopsea pe pânze, ci nu cu vorbe în toate direcțiile. Îți mulțumesc pentru tablou. O să îl prețuiesc veșnic.
-Pe lumea asta există trei categorii de oamenii. Cei care fac artă-majoritatea dintre noi, cei care sunt artă, dar și o a treia clasă: cei care sunt artă și fac artă. Cei de aici sunt cei mai rari. Tu, draga mea, faci parte din categoria asta.
-Nu am absolut niciun talent.
-Nu trebuie să ai un talent aparte pentru a face artă. Arta se exprimă în multe feluri care nu țin de ceva precum dans, pictură sau poezie. Iar tu ești o rază de lumină învelită în curcubeu. Tu schițezi arta oriunde ajungi și îi dertermini pe ceilalți să facă același lucru.
-Apreciez.
-Nu, eu apreciez. Vrei să vezi ce am mai pictat în ultima vreme?
-Clar.
-Crezi că ai putea să-mi pozezi?
-Nu m-am gandit niciodată serios la asta. Ținând cont că mi-ai făcut un tablou, poate că nu ar fi rău.
-Dar îți surâde?
-Hmm...cred că da.
-Ai mâncat?
-Da.
-Ai de citit la tine?
-Întotdeauna.
M-a îndrumat să mă asez pe unul din fotoliile pe care le avea în atelier, să mă așez comod și să citesc. Mi-a adus suc proaspăt stors de portocale, perne și un bloc de desen în caz că mă plictiseam, deși știa că nu mă pricepeam chiar bine.
M-am cufundat într-o poveste de dragoste în timp ce el era captat complet de munca sa. Am folosit blocul de desen pe post de agendă pentru a schița câteva idei pentru un proiect și am lăsat timpul să curgă.
Iar la final rezultatul m-a copleșit. M-am vazut pe mine cea adevărată, cu toate emoțiile și trăirile din ultima perioadă.
Eram extrem de mândră de el, cel care s-a oferit să-mi dea ambele lucrări. Numai că arta sa merita împărtășită lumii, ci nu să ajungă doar în maine mele nu atât de cunoscătoare. Așa că am ales să-l iau doar pe cel pe care îl făcuse special pentru mine, doar din propria sa amintire.