Sclava destinului (#ID spin-off)

CAPITOLUL 3 - Tessa

CAPITOLUL 3

Abia apoi mi-am dat seama că meditatorul meu mă striga în continuu, aproape ţipând, în timp ce eu mă holbam la bileţel. I-am făcut semn să tacă puţin ca să îl mai citesc odată.

Stăpână a naturii,

peste aer regină,

în palme ai cheia

spre cunoaştere şi putere.

Cerul să te asculte,

vântul să ţi se supună,

Soarele să ţi se închine,

iar luna să te slujească.

Zeii fie-ţi aproape,

o, migi evaar !

Nu avea nici un sens. Caligrafia era greu de descifrat, la câte înflorituri se desprindeau din literele cuvintelor. Și ce mai voia să însemne şi migi evaar?

În timp ce eu mă tot gândeam, Grigorovich s-a plictisit şi s-a mulţumit să-mi smulgă din mâini el însuşi biletul. L-a citit şi, preţ de o secundă, m-a privit ca pe o zeiţă.

Însă şi-a scuturat capul şi, bineînţeles, s-a întors la expresia lui obosită şi sarcastică.

-De unde ştiai de cerc? m-am trezit întrebându-l.

-Bunica mea... ea e cu chestiile astea.

-Bunica ta... e şi ea rusoaică?

Îşi ridică sprâncenele.

-Dacă are vreo relevanţă pentru tine, atunci da, este, spuse el ridicând din umeri.

-Curioasă doar.

-Tipic adolescenţei, mă tachină el.

-Nu te comporta de parcă e o diferenţă colosală între noi doi! m-am trezit -din nou- strigând la el, căci mă înfuria.

S-a simţit imediat stânjenit şi şi-a cerut scuze.

-Îmi pare rău dacă te-am jignit, dar uiţi că eu sunt profesor, iar tu elevă.

Am pufnit.

-Casa mea e vraişte din cauza a unei chestii super ciudate, iar tu ţii neapărat să îmi predici despre cum trebuie să mă comport? Scuteşte-mă!

Obosită şi total enervată, m-am întors cu spatele la el şi am mers în bucătărie, unde mă ghida instinctul că ţineau ai mei banii. Da, erau acolo, într-un dulap mai izolat. Am luat repede 100 de dolari de acolo şi m-am întors, însă el stătea deja în pragul uşii şi mă privea.

-Câţi bani tre' să-ţi dau?

-Părinţii tăi m-au plătit deja, Teresa.

Mi-am dat ochii peste cap. Nu voiam decât să plece şi să mă lase în pace să mă descurc singură cu toate astea. Dacă puteam să mai gândesc limpede.

-Ia-l ca pe un bacşiş, i-am spus cu o voce tremurândă şi aproape că l-am aruncat din casă.

Când am ajuns la uşă, nici nu a apucat să îmi spună la revedere, că i-am trântit uşa în nas.

Aşa, ce fac acum?

Apoi mi-am dat imediat seama că nu ştiam ce să fac. Să o sun pe mama? Nu! M-ar fi luat de nebună. Tata? Programare la psiholog în următoarele două ore. Nu puteam face asta.